Fiica mea spune că își urăște pielea moale de pe brațe și are doar 5 ani!

Fiica mea își urăște pielea moale de pe brațe și are doar 5 ani!

Mamele și tații încearcă să se pregătească pentru acele momente în care vor trebui să discute cu copii lor despre subiecte delicate precum moarte, sex, religie, război, rasism. Dar pentru o discuție despre siluetă și imagine corporală va spun sincer, m-am gândit că voi avea mai mult timp să mă pregătesc!

Mi-am imaginat că atunci când fiica mea va începe să se preocupe de felul în care arată, va avea poate 14-15 ani, nu 5. Am fi stat la o masă mică, într-o cafenea, sorbind din câte o ciocolată caldă și am fi discutat despre cum este și ce înseamnă să fii fată și femeie. Aș fi avertizat-o în legătură cu pericolele dietelor și cu faptul că unora nu le place corpul lor. Mi-ar fi spus cum se simte în legătură cu transformările prin care trece corpul ei, iar eu i-aș fi povestit despre cât de minunat este corpul unei femei, despre toate lucrurile și schimbările pe care le va experimenta în anii care vor urma. Se pare, însă, că Universul a avut alte planuri pentru noi. Nicio carte de parneting nu m-a pregătit pentru acest moment, cel mai important din viața mea de părinte de până acum.

Cum am reacționat?

Ca mama și femeie care încă se recuperează după o tulburare alimentară, misiunea mea - din ziua în care s-a născut prima mea fiică - a fost să cresc fete care să nu fie nevoite să treacă prin aceeași traumă psihică, emoțională, fizică și spirituală pe care am experimentat-o trăind în corpul meu, torturată de mintea mea.

Citește și: Cum sa vorbesti cu copilul tau despre aspectul fizic

Așa că inițial am reacționat așa cum ar face-o majoritatea oamenilor și părinților care nu vor să își vadă copiii suferind: „Brațele tale sunt perfecte, iubita mea!”.

Imediat mi-am dat seama că nu a fost cea mai potrivită alegere de cuvinte. Cuvântul „perfect” este o muniție în arsenalul de arme pe care aceia dintre noi, care suferim sau am suferit de tulburări alimentare, îl folosim împotriva propriei persoane. Cu toții ne străduim să atingem idealul de perfecțiune setat de societate sau de propria noastră minte. Uneori, arma aleasă este să ne înfometăm. Alteori este să ne îndopăm și apoi să dăm afară ce mâncăm. Uneori este vorba de ore nesfârșite în fața oglinzii, înconjurați de munți de haine aruncate, privindu-ne și analizându-ne corpul din toate unghiurile. Ne tragem de pielea de pe burtă, ne aplatizăm sânii. Ne urcăm și coborâm obsesiv de pe cântar. În mintea noastră există o „greutate perfectă”, o „măsură perfectă” și un „corp perfect”. Dar ținta este în continuă mișcare.

Așa că am făcut ceea ce sunt sfătuiți să facă oamenii care se recuperează în urmă unei dependențe - fie că este vorba de droguri, alcool, mâncare sau bani: M-am oprit.

Am respirat adânc și am așteptat să vină cuvintele potrivite. Cuvinte care să înlocuiască sentimentul meu de panică, cu seninătate și iubire!

Am văzut cum fiica mea aștepta ca eu să spun mai multe, pentru că, la fel ca majoritatea lucrurilor pe care le fac copiii de 5 ani, acesta era un test. Iar reacția mea ar fi dictat de câte ori va se va repeta acest test. Așa că m-am așezat lângă ea pe marginea patului și i-am spus:

„O să te învăț cea mai importantă regulă de familie pe care o avem”, m-am auzit spunând, cu o voce caldă și fermă în același timp. „În familia noastră, niciodată, niciodată nu spunem nimic rău sau neplăcut despre corpul nostru sau despre corpul altcuiva. În casa noastră, ne iubim corpurile”, i-am explicat în timp ce ea mă privea foarte atentă. Am continuat:

„Uite! Brațele tale sunt lungi și puternice. Ele te ajută să te cățeri în copaci, să mănânci, să te joci. Te ajută să înoți și să îți conduci bicicleta. Te ajută să-mi dai cele mai calde îmbrățișări. Te ajută să o ridici pe sora ta când cade”, i-am spus. Ea zâmbea acum, iar eu știam că reușisem o mică victorie.

Citește și: Studiu: Fetițele încep să se gândească să slăbească chiar de la 6 ani și vina este a mamelor

„Hai să ne plimbam puțin prin cameră și să spunem ceva ce ne place la corpurile noastre”, am îndemnat-o. Eram puțin panicată, pentru că știam că în curând va fi rândul meu și va trebui să mint. În majoritatea zilelor, încă îmi simt corpul ca pe un dușman, deși adevăratul răufăcător este mintea mea.

„Tu prima!", i-am spus eu.

„Îmi iubesc ochii!”, a spus fiica mea.

„Și mie îmi plac ochii tăi! Arată că niște bomboane de ciocolată cu lapte! Sunt exact ca ai tatălui tău și ca ai surorii tale!”, i-am răspuns.

Ne-am întors spre soțul meu, care trăsese cu urechea la conversația noastră din pragul ușii. El nu a simțit greutatea acestui moment așa cum am simțit-o eu, pentru că nu a crescut simțind că e ceva în neregulă cu corpul său. Gândurile lui despre mâncare se termină atunci când pleacă de la o masă, satisfăcut.

„Îmi iubesc pieptul”, a spus și soțul meu, iar eu i-am spus că și eu îl iubesc, pentru că este atât de puternic, dar în același timp suficient de confortabil pentru un pui de somn în fața televizorului.

Acum venise rândul meu. Trebuia să spun și eu ce îmi place la corpul meu. Așa că am respirat adânc și am zis: „Îmi place burta mea! Îmi place că este moale de la faptul că a fost casă pentru copiii mei, până când ei au fost suficient de pregătiți pentru a veni pe lume”. În timp ce o spuneam, mi-am dat seama că stomacul, burta mea, chiar este un miracol. Este universul care a dat naștere acestor mici stele care îmi luminează chiar și cele mai negre zile.

„Și îmi place și burtica lui Alice", am continuat, gadilând-o pe fata cea mică. „Pentru că este plină de spaghete și afine!” Am râs cu toții la scâncetele și strâmbăturile ei.

„Repetă după mine!”, am spus. „Îmi iubesc corpul! Mă iubesc pe mine însămi! Sunt puternică! Sunt iubită!”.

Ne-am înfășurat brațele puternice în jurul propriilor corpuri - atât cât ne ajungeau - și ne-am îmbrățișat.

În zilele următoare, am întărit noul nostru „crez” de familie! Am sugerat că de fiecare dată când copilul meu de 5 ani aude pe altcineva spunând ceva neplăcut despre propriul corp, să împărtășească regulă noastră de familie. Pot doar să fac tot ce pot pentru a mă asigura că mediul în care trăiesc fetele mele este unul care să le ofere un sentiment de siguranță. Știu că atât de multe lucruri din lume pe care nu le pot controla. Dar dacă le pot oferi instrumentele necesare pentru a demonta și a devia toate stereotipiile societății, au o șansă de a lupta. Iar cea mai importantă „armură” pe care o pot purta este iubirea.

Citește și: Pericolul dietelor de slabire la copii

• Articol tradus și adaptat în limba română după un material publicat pe site-ul todaysparent.com.