Fiica mea mi-a moștenit trauma și asta aproape că a ucis-o

De ce am fost cruțat? Toată viața mea am presupus că acest lucru a avut de-a face cu norocul. Mă gândeam că poate am fost extrem de norocos încât să fi moștenit doar părțile bune din ADN-ul părinților mei. Am fost recunoscător că nu am avut niciodată experiențe psihotice sau comportamente deviante și nu am fost conștient că am fost vreodată deprimat.

Citește și: Traume din copilărie sau cum să ne înțelegem pe noi, ca să creștem copii sănătoși emoțional

Întotdeauna am fost motivat să muncesc din greu pentru a-mi crea o familie stabilă și un cămin liniștit, de care au nu am avut parte. A fost întotdeauna reconfortant să știu că fiica mea va avea o viață mai bună decât a mea, pentru că va avea un ADN mai bun și o copilărie mai bună. Eram sigur de acest lucru pentru că i-am creat toate condițiile unei copilării perfecte, iar ea ar fi trebuit să moștenească reziliența de la mine și de la soția mea (în familia soției mele nu exista un istoric de boli mintale).

Fiica mea ar fi trebuit să aibă o copilărie fericită, dar a încercat să se sinucidă la 16 ani

Convingerile mele de bază despre fiica mea și despre psihologie s-au prăbușit când am descoperit că a supraviețuit unei supradoze aproape letale la vârsta de 16 ani. A fost pur noroc că a supraviețuit. Psihiatrul ei a spus că, in toti anii sai de practica, nu a mai intalnit un pacient care sa supravietuiasca unei doze atat de mari de droguri. Ne-a mai spus și că nu a fost la prima încercare de a-și lua viața. Ea și-a tăiat venele și a avut sentimente sinucigașe o mare parte din ultimii doi ani.

În următoarele luni, am trăit cu frică. Aveam amintiri vii și intruzive despre faptul că nu reușisem să o trezim pentru a merge la școală în acea dimineață îngrozitoare și ne uitam adesea în camera ei pentru a ne asigura că încă mai respira.

În multe dimineți ne temeam că ne vom trezi și o vom găsi moartă în patul ei, mai ales când rămânea în pat până târziu...

Era o ironie crudă faptul că acum trebuia să-mi salvez fiica de la sinucidere și a fost un noroc că știam cum. Acesta era principalul meu domeniu de expertiză, după ce publicasem numeroase articole academice despre automutilare și sinucidere. Din nefericire, ea a refuzat terapia pentru că o considera „stupidă” - irelevantă pentru problema ei biologică - și a insistat că se va sinucide în viitorul apropiat. Ne-am simțit foarte neajutorați și confuzi. Ne tot gândeam: „Cu ce am greșit?”.

Citește și: Traumele din copilărie schimbă iremediabil structura creierului

Toate acestea nu aveau niciun sens până când am aflat despre știința epigeneticii, care vorbește despre traumele intergeneraționale. Practic, de genele noastre sunt atașate un fel de „întrerupătoare” moleculare complexe, care interacționează pentru a activa sau suprima vulnerabilitățile genetice. Cu toții ne naștem cu unele dintre întrerupătoarele epigenetice în poziția pornit, moștenite de la părinții sau bunicii noștri, ale căror experiențe de viață timpurii le-au activat. La vârsta de 46 de ani, mi-am dat seama că aveam o tulburare de stres post-traumatic nerezolvată din copilărie și că aceasta a activat unele dintre întrerupătoarele emoționale ale fiicei mele!

Fiica mea a moștenit traumele mele din copilărie!

Felul în care ea și-a trăit adolescența semăna atât de mult cu realitatea mea subiectivă și obiectivă din copilărie. Atât de des, eram singur, abandonat și în situații periculoase, care mă făceau să mă simt singur, invizibil, trist și anxios. Gândurile și emoțiile mele erau reacții de înțeles la situațiile neplăcute prin care trecusem. Iar noua noastră realitate era că fiica mea se simțea frecvent ca și cum ar fi fost singură, abandonată și în pericol. Descrierea gândurilor și emoțiilor ei avea o asemănare stranie cu gândurile și sentimentele mele când eram copil. De asemenea, a menționat că se simțea în mod constant singură, invizibilă, tristă și anxioasă, dar, cumva, mai rău decât ceea ce simțeam eu. Ea era sinucigașă și avea atacuri de panică, iar eu nu am avut niciodată niciuna dintre ele. Suferea atât de mult deși copilăria ei a fost, în mod obiectiv, foarte bună.

Nu puteam înțelege de ce lupta ei era mult mai grea decât a mea, din moment ce genele mele și mediul din copilărie erau infinit rele decât ale ei. Am aflat că, din punct de vedere biologic, femeile sunt pur și simplu mai vulnerabile decât bărbații la problemele emoționale. Hormoni precum estrogenul și testosteronul pot activa sau suprima comutatoarele epigenetice care influențează dezvoltarea creierului. Aceasta înseamnă că unele dintre întrerupătoarele mele au fost într-o poziție intermediară, iar unele dintre aceste întrerupătoare s-au activat complet atunci când ea le-a primit de la mine, pentru că este femeie.

În activitatea mea de psiholog, am văzut mulți părinți iubitori luptându-se cu stima de sine și cu sentimentul de vinovăție, deoarece multe teorii spun că părinții sunt, de obicei, parțial vinovați pentru felul în care se comportă copiii lor. Acum știu că comportamentele părinților nu reprezintă neapărat una dintre cauze. O situație comună este atunci când copiii sunt extrem de sensibili pentru că au primit cea mai rea parte a ADN-ului mamei și al tatălui lor. Când se întâmplă acest lucru, multe comportamente normale ale părinților pot dăuna copilului lor extrem de sensibil, chiar dacă aceleași comportamente nu ar dăuna majorității copiilor. În situația mea și a lor, suntem vinovați doar pentru că am ignorat modul în care am fi putut să ne acordăm mai bine cu nevoile speciale ale copiilor noștri. Trebuie să renunțăm la sentimentul de vinovăție și să ne concentrăm pe a fi părinți eficienți cu ceea ce știm acum.

Acum știu că ar fi trebuit să-mi vindec complet traumele din copilărie înainte de a încerca să am copii!

Mulți bărbați care își transmit vulnerabilitățile emoționale epigenetice fiicelor lor nu au tulburări psihologice complet diagnosticabile. Ca și mine, sunt bărbați cu funcții înalte ale căror simptome nu interferează prea mult cu viața lor. Simptomele traumei lor sunt parțial rezolvate, iar ei se folosesc de curaj pentru a trece prin viață, având grijă de responsabilitățile lor indiferent de cum se simt. Noile cercetări sugerează cu tărie că o terapie de succes bazată pe expunerea la PTSD poate rezolva problemele epigenetice ale părinților cu stres post-traumatic și, astfel, poate reduce riscul de tulburări emoționale al copiilor lor.

Vă recomand ca înainte să faceți copii, să vă tratați traumele din copilărie. Există terapii susținute științific care funcționează foarte bine, chiar dacă evenimentele traumatice s-au petrecut cu zeci de ani în urmă. Din fericire, fiica mea se simte acum foarte bine, iar noi suntem binecuvântați că avem parte de o a doua șansă.

Notă: Articol tradus și adaptat după un material scris de psihologul clinician Milton Z. Brown pentru Psychology Today. Milton Z. Brown este psiholog clinician licențiat, profesor și director al Centrului de Terapie Comportamentală Dialectică din San Diego. Viitorul său volum de memorii, „A Long Way from Home”, descrie călătoria sa de vindecare a propriului trecut traumatic.

Citește și: Oamenii rămân blocați în copilărie, exact la vârsta la care nu au fost iubiți suficient