Copilul meu a fost diagnosticat cu autism la 5 ani. Mi-a fost extrem de greu să accept, dar am înțeles, în cele din urmă, că trebuie să-l iubesc așa cum este

Autismul este o afecțiune din ce în ce mai des întâlnită în rândul copiilor, dar și adulților, o dizabilitate de dezvoltare a creierului ce afectează comportamentul, interacțiunea socială și comunicarea pacientului. Adesea, părinții copiilor cu autism acceptă foarte greu acest diagnostic și știe cel mai bine acest lucru o femeie al cărei băiat, Evan, a fost diagnosticat cu autism la vârsta de 5 ani.

Mama tot a sperat că lucrurile se vor îmbunătăți, se vor schimba în bine, dar, ajuns la vârsta de 27 de ani, Evan este în sfârșit iubit și acceptat așa cum ar trebui de mama lui.

„Fiul meu Evan are 27 de ani și a fost diagnosticat cu autism la vârsta de 5 ani. De ani de zile am pledat pentru acceptarea și conștientizarea autismului, dar mi am petrecut viața sperând că Evan va fi acceptat, că se va schimba, lucru care acum mă umple de un sentiment de vină și de rușine. Am trei copii și știu că le-am greșit fiecăruia în parte, dar Evan este cel pe care l-am dezamăgit cel mai mult”, își începe mărturia mama.

De ce țipă și plâng copiii cu autism și ce ar trebui să faci

„Uneori îmi este rușine de mine ca mamă”

Femeia copilului diagnosticat cu autism care acum este bărbat în toată regula mărturisește că a avut așteptări mari, aproape nerealiste de la fiul ei. Aceasta admite că uneori i-a fost rușine de el, lucru care peste ani și ani a făcut-o să conștientizeze că îi este rușine de ea însăși pentru că Evan este un băiat genial, fermecător, însă nu are legături sociale în afara familiei. Evan lucrează de acasă pentru soțul femeii, Jamie și locuiește împreună cu cei doi.

„La cum sau lucrurile acum, cuibul nostru niciodată nu va fi gol și sunt zile în care mă supăr că Evan este încă alături de noi și știu că nu va pleca niciodată. Evan poate identifica o țară doar dintr-o schiță a unei hărți dar rareori pleacă singur de acasă. Are părul lung, barbă, poartă pantaloni de trening, și la ultimul meci la care am participat alături de el, a purtat o pereche de pantaloni gri de trening cu o gaură imensă în ei.

Mi-a fost foarte rușine de el și tot așteptam ca băiatul meu să îmbrace o cămașă albă, pantaloni eleganți, să fie altcineva… Mi-am dorit să cred că o pereche de pantaloni și un bărbierit zdravăn este răspunsul la toate întrebările mele. Am crezut că pot schimba spiritul lui nonconformist, am cerut sfaturi de la experți, prieteni și familie, pentru că toată situația este atât de grea și vreau doar să se rezolve într-un fel.

Vreau o pastilă magică dar știu că, chiar dacă ar exista acea pastilă magică, Evan nu ar lua-o. El a opus rezistență intervențiilor medicale și terapiilor de când era în școala generală și am renunțat la terapia specială când a împlinit 18 ani”, susține mama.

Fiul meu a primit diagnosticul de care eu nu voiam să aud. Am fost devastată, nu mai puteam fugi nicăieri

„Uneori regret toate încercările mele de a-l face să integreze în societate”

Femeia mărturisește că are momente în care regretă toate intervențiile, terapiile, tratamentele pe care le-a încercat în speranța că fiul ei se va schimba. Conform mamei, aceasta a fost martora decesului ambilor părinți și a crezut că știe ce este durerea, dar a cunoscut-o abia când Evan, crescând ca un copil diagnosticat cu autism, i-a declanșat în interior un strigăt mut, o inimă zdrobită, sentimentul unui eșec profund.

„Înainte ca Evan și frații lui să se nască, i-am visat, mi-am imaginat viețile pe care le-ar duce într-o bună zi. Când visul meu pentru o viață împlinită a lui Evan a rămas nerealizat, l-am vinovățit pe el fără a-mi da seama că așteptările mele erau de fapt nerealiste. Recent am mers cu el pentru a-i scoate la dentist molarii de minte și m-am așezat lângă el în camera de recuperare. Avea gura plină de tifon, dar se bucura de efectele anesteziei.

Rareori avem momente plăcute împreună, momente de liniște, ca acelea. N-am mai fost nevoită să-i amintesc să stea drept, să nu își mai roadă unghiile să își să meargă la frizer, nu-l mai cicălem să fie diferit față de cumeste. În tăcerea sterilă a acelei camere de recuperare am primit un mare dar. În acel moment am renunțat la ceea ce speram și am început să accept ceea ce este și ce va fi.

Pantalonii de trening gri cu găuri în ei vor fi întotdeauna unul din elementele de bază ale garderobei fiului meu, cuibul nostru nu va fi niciodată gol și este mai mult o binecuvântare decât un blestem. Plus că nu este responsabilitatea lui Evan să îmi realizeze visurile. O voce din interiorul meu parcă îmi spunea „Lasă-l să fie așa cum este el acum”, concluzionează mama.

Într-adevăr, acceptarea unui diagnostic pus copilului este foarte grea pentru părinți și pot dura câțiva ani sau chiar câteva decenii până când micuții vor fi lăsați să fie ei înșiși, să se comporte așa cum consideră de cuviință, așa cum le dictează conștiința. Și dacă renunță la acele așteptări nerealiste, părinții se vor simți cu adevărat împăcați.