Simți că ți se ridică tensiunea când ești în apropierea mamei tale? Uite de ce

Relația mamă fiică poate fi extraordinară, minunată, de prietenie, devotament și afecțiune, dar la fel de bine poate fi o relație de genul „șoarecele și pisica”. Sunt și copii care nu se înțeleg cu părinții lor, deși îi respectă și nutresc sentimente firești pentru ei. Sunt copii ajunși la maturitate care în preajma mamei simt o iritare angoasă, au o stare de nervozitate pe care nu și-o pot explica.

Este și cazul unei femei care mărturisește franc și deschis în mediul online, ce stări de neliniște și supărare îi provoacă propria mamă prin simpla ei prezență.

„Crescând, am devenit un soi de protectoare a mamei, un scut de apărare în fața lumii care se purta îngrozitor cu ea”

„Mă enervează foarte mult mama mea. Nu-mi mai amintesc exact momentul în care am început să simt asta, dar cert este că în prezența ei sunt iritată, sceptică, simt că mă dezamăgește. Eu am 30 și ceva de ani, iar ea are 60 și ceva de ani. Vreau să spun că mama mea este o persoană minunată. Ar face orice pentru mine și pentru familia ei.

Cu toate acestea, sentimentul de dragoste dispare pur și simplu când mă aflu în prezența ei. În unele zile mă supăr atât de tare pe ea, iar ulterior îmi pare foarte rău, am remușcări, ca și cum aș fi cel mai rău copil. În copilăria mea, precum și în anii adolescenței, am fost un fel de confidentă. Mama îmi spunea mereu ce probleme are în relația cu tatăl meu și cât de inutilă se simte.

Se văita despre cât de urât este tratată de colegii ei de muncă, îmi spunea toate nemulțumirile ei legate de greutate și problemele din copilărie. Părinții mei sunt încă împreună și încă încerc să-mi reconstruiesc legătura cu tatăl meu pe care am fost supărată ani la rând din prisma celor spuse de ea.

Crescând, am devenit un soi de protectoare a mamei, un scut de apărare în fața lumii care se purta îngrozitor cu ea. Ulterior, mi-am dat seama că fiecare om are propria-i poveste de viață și că a mamei nu era chiar atât de groaznică precum făcea să o pară.

Când am mai crescut, am realizat că mama de fapt era o persoană destul de negativistă și se afla în depresie. Iar părerea ei despre întreaga lume mi-a schimbat și mie percepția despre viață.

De multe ori am fost mânioasă pe toți și pe toate, iar alteori m-am simțit vinovată pentru că mă bucur de ceva. La momentul actual, încerc să păstrez o distanță față de mama mea, să setez o limită sănătoasă în relația noastră și încerc din răsputeri să nu mai caut validare din partea ei pentru orice lucru care se întâmplă în viața mea”, mărturisește femeia.

Conflictele copil-parinte: cine ar trebui sa castige?

Și tu te cerți des cu mama? Specialiștii spun că e absolut normal

Pare cunoscută povestea? Și tu te cerți des cu mama ta? Te irită prezența ei? O specialistă în psihologie răspunde la aceste frământări pe care mulți dintre copiii deveniți adulți le au. Practic, se pare că ajunși la maturitate, copiii încearcă să se separe de persoana mamei cu care s-au identificat ani la rând, cu nevoile ei, cu neplăcerile ei, cu necazurile ei.

Adesea copiii se identifică până târziu în viață cu mamele lor. Chiar și la maturitate, adulții se simt în preajma mamelor niște prichindei, iar această influență nu este neapărat pozitivă. Adultul vrea să nu se mai simtă un copil, ci mai degrabă să îi arate părintelui că a crescut, s-a maturizat și merită să fie tratat ca atare.

Și tu simți asta deseori, nu? Aceste sentimente se manifestă încă de la vârsta adolescentină și continuă până la maturitate.
Philippa Perry, psihologul de serviciu explică acest tip de comportament într-un mod unic și profesional.

„Corpul copiilor încearcă să se separe de cel al adulților prin mânie. Acesta este modul trupului de a transmite că noi nu suntem părinții noștri. Adesea, rebeliunea din adolescență continuă și în anii maturității, când copiii încearcă să descopere pe ei înșiși prin prisma vieții de adult și separarea de părinți.

Așa că ese nevoie de mânie pentru a trece și peste această etapă importantă din viață. Deși pare că ești singurul sau singura care trece prin așa ceva, de fapt sunt foarte mulți adulți care nu se regăsesc la maturitate și se comportă astfel cu părinții lor. Adulții au fost atât de apropiați de părinți în copilărie, încât simt nevoia de independență acum.

Empatizezi cu mama, cu povestea ei, cu necazurile ei și îți pierzi propria identitate. Când vei realiza că ești o persoană cu totul diferită de ea, îți vei găsi cu adevărat liniștea. Până atunci nu-i spune că este mereu victima, nu te certa mereu cu ea și nu-ți revărsa furia asupra ei. Mai degrabă, privește acest lucru ca pe o oportunitate și învață din comportamentul ei.

Ia-o ca pe un exemplu negativ, dacă vrei și nu face ceea ce face ea, nu te comporta întocmai precum mama ta. Dacă nu ți-ar plăcea să îțipui copiii în aceeași situație în care ești tu însuți, acționează. Pentru că de-a lungul anilor ți-a împărtășit adesea experiențele ei negative, te-a făcut te simți răspunzător sau răspunzătoare pentru starea ei de bine, te-a făcut să te simți nevoit/ ă să o protejezi. Iar acum, ajuns la maturitate, nu mai vrei să mai joci acel rol și ești plin/ă de resentimente.

Mânia vine din nevoia de validare a acțiunilor tale din partea ei și din nevoia de independență în același timp. Când ai sentimente negative față de mama ta, încearcă să nu te identifici cu ele și să nu le dai să nu dai frâu liber emoțiilor.

În loc să spui „vreau ca mama să fie de acord cu mine”, poți spune înlăuntrul tău „observ și eu că încă mai caut validarea mamei mele”. Este un pas mic spre o relație de succes cu mama”, susține specialista.

Cert este ca mânia face parte din viața de adult, dar și din viața de copil. Cu siguranță mulți dintre noi ne-am regăsit cel puțin o dată în asemenea situații, care nu ne fac deloc cinste, dar aparent sunt normale.

Iar pentru a nu avea remușcări întreaga noastră viață, chiar ar trebui să ținem cont de sfatul specialistului și să nu ne mai identificăm cu sentimentul de mânie, să nu mai dăm curs supărărilor,să nu mai facem reproșuri fără sens și să ne acceptam și să ne iubim părinții!