Dormi sau vrei sa dormi cu copilul? Pro si contra in dezvoltarea acestuia

Despre dezvoltarea copilului, specialistii au opinii formate pe baza studiilor, a constatarilor de gen cauza-efect (uneori) dar mai des pe baza corelatiilor: proceduri care determina relatia dintre doua sau mai multe variabile. Variabila A, de exemplu somnul alaturi de copil, si variabila B, cum ar fi dependenta copilului de parinti, autonomia, starea de bine, siguranta si asa mai departe. Munca psihologilor seriosi este de a observa, pe un numar relevant de subiecti, pe o perioada relevanta de timp si in conditii cat mai controlate, daca si ce legatura exista intre variabilele A si B.

Dormi cu copilul? Cum calculeaza psihologii  

De exemplu: daca se constata ca, din 100 de copii de 2 ani, care dorm in fiecare noapte, pe durata a sase luni, cu parintii in camera, in paturi diferite, 80 dintre ei dezvolta o dependenta crescuta fata de mama pe parcursul zilei (se indeparteaza greu de ea, asteapta ca mama sa le dea ceea ce isi pot lua singuri, plang daca ea se indeparteaza etc.), atunci psihologii afirma ca „s-a constatat ca dormitul in aceeasi camera cu copiii de 2 ani provoaca o dependenta sporita - sau nesanatoasa - a acestora fata de mama si micsorarea autonomiei copilului". Acestea se numesc studii cantitative. Se observa relatiile dintre variabile in diferite seturi de conditii, pe diferite perioade de timp si pe numerosi diferiti subiecti. Rezultate sunt, prin urmare... diferite. Atunci cand, in ciuda tuturor acestor diferente, rezultatele conduc spre aceleasi concluzii, probabilitatea ca ele sa fie concludente - deci, aplicabile si la copilul meu - creste.

Dar mai exista si studii calitative. Rezultatele acestora le aflam rareori, si din punct de vedere statistic ele nu sunt concludente. Ce se intampla acolo? Un singur subiect sau un numar restrans de subiecti sunt observati pe parcursul unei perioade lungi de timp, pentru a se surprinde nu doar relatia dintre variabila A (respectiv, somnul copilului alaturi de parinti) si comportamentul copiilor, ci mai ales procesul launtric al copilului. Ce se intampla cu el, care este evolutia launtrica, in ce fel il afecteaza dar si in ce fel il ajuta acest mod de a se petrece lucrurile, cum traieste copilul faptul ca doarme alaturi de parinti.

Cu alte cuvinte, psihologii detin si instrumente prin care incearca sa surprinda nu cifre si statistici, ci mai degraba putin din taina omului.

Iar eu, personal, tind mai mult sa ma raportez la taina omului - chiar neconcludenta si greu (imposibil) de surprins - decat la cifre si statistici. Astfel ca acest articol nu va cuprinde limite clare, relatii cauza- efect si sentinte delimitate cu alb si negru. Ci lucruri mult mai relative... zone de gri, „poate ca" si „de ce nu".

Dormi cu copilul? Si alti parinti...
Povestea lui Anton

Iris este mamica lui Anton, de 4 ani si jumatate, care in urma cu cateva luni abia se obisnuise sa doarma singur. Pana atunci, Anton dormise in patul mare al parintilor, alaturi de el, sau doar cu mama, in timp ce tata petrecea noaptea in camera alaturata. Hotararea ca lucrurile sa se desfasoare astfel a apartinut practic intregii familii si nimeni nu a fost suparat. Cei trei dispun de doua camere primitoare, in care lucrurile si ariile au totusi o delimitare destul de clara. Dormitorul parintilor, in care patul a fost pana recent ocupat si de copil, si camera de zi, cu scopul primirii oaspetilor si a petrecerii activitatilor din timpul zilei. Asta inseamna ca intr-un colt se afla biblioteca, biroul si computerul, la care tata sau mama lucreaza atunci cand au sarcini si proiecte de continuat acasa. Iar in alt colt al camerei se gasesc, in ordine, jucariile baiatului: de la trenulet si unelte de constructie, pana la puzzle-uri si cuburi de lego de toate formele si marimile.

Putin spatiu, folosit cat mai sanatos cu putinta. Este greu ca in aceste conditii, toate procesele din cadrul unei familii sa se desfasoare la modul ideal. Unde sa incapa aici toate prevederile, avertizarile si sfaturile lor?

Aici, toate acestea trebuie atent studiate si apoi aplicate cu discernamant, cu flexibilitate si cu un strop de creativitate. Si cu o mai mare credinta in taina omului, a iubirii si a dezvoltarii familiei, decat in rezultatele statisticilor... Iar daca suntem realisti, cred ca multi dintre noi vom agrea ca la fel stau lucrurile si in viata noastra. Idealul ramane ideal. Concret, facem tot ce putem mai bine cu ceea ce avem la indemana.

In cazul lui Anton, lucrurile au decurs bine, cel putin pana in prezent. Poate faptul ca apartamentul a fost suficient compartimentat, laolalta cu lucrurile sale si ale parintilor, a contribuit. Copilul are dulapioarele cu haine si sertarele cu chilotei si ciorapi, la care ajunge si umbla singur. Are jucariile sortate in cutii si pe rafturi, intr-o arie anume din camera de zi. Intreaga casa sta sub semnul ordinii (cartile de seara ale parintilor au un loc la fel de bine stabilit ca si pantofii din holul de la intrare), la fel si rutina de somn, de masa si din timpul zilei. Ordinea este o nevoie reala a copiilor, care, daca este indeplinita, le asigura stabilitatea emotionala si le faciliteaza dezvoltarea armonioasa si neintrerupta. In acest context, oare cat de mult poate dauna faptul ca micutul a dormit de mic in pat cu parintii, pana la patru ani? Vom trai si vom vedea. Cumva, insa, contrar avertizarilor unor colegi psihologi, nu imi fac griji prea mari.

Cu cateva luni in urma, Anton a fost incantat de ideea de a avea un spatiu departajat pentru somn, in aceeasi camera cu parintii lui. A primit o saltea confortabila langa perete, in dormitor, unde si-a amenajat un culcus langa noptiera cu veioza lui, cartile lui, muzica lui pentru adormit. Anton i-a cedat tatalui fara regrete locul in pat cu mama, pe care o mai "fura" in continuare inainte de somn, ca sa il mangaie pe spate cand adoarme. Din rutina dinainte de culcare nu lipsesc povestile citite impreuna cu parintii in patul lor, dupa care Anton se indreapta singur spre culcusul lui in care doarme neintors peste noapte. Chiar daca nu la cateva luni, chiar daca nu la un an, doi sau trei, ci abia la patru ani, copilul a facut singur acest pas. Si a face singur acest pas, dupa o perioada pe care unii psihologi ar numi-o „dependenta", mi se pare o achizitie si o dovada de independenta mai mare, decat a fi constrans sa dormi separat de parinti.

Nu incurajez intarcarea tarzie a copilului. Dependenta de parinti si somnul cu ei pana la varste intarziate nu le consider o normalitate sau o dovada de sanatate emotionala. Din contra, cred ca prezinta riscuri incontestabile. Dar sunt cazuri si cazuri. Viata nu se prezinta in alb si negru, ci in nuantele curcubeului. Sunt situatii si familii in care nevoile emotionale ale copilului nu sunt indeplinite echilateral, asa ca, pentru a compensa, sunt zone in care incalcam prevederile educatorilor si ale psihologilor. Daca o facem cu discernamant, cu deschidere fata de vocea specialistilor, cu atentie si cu smerenie, atunci raul pe care il evitam poate insemna un bine mai mare decat raul pe care il facem.

Cand copiii se simt suficient de mari sa doarma singuri...
Povestea lui Mariusica si Mirel

Catalin si Andreea sunt parintii a doi baieti dezghetati: Mariusica are 6 ani, iar Mirel implineste patru. Cei patru locuiesc intr-un apartament cu o camera, in provincie. Parintii sunt profesori, tatal este si psiholog. Camera larga pe care o imparte familia contine o biblioteca plina de carti, un birou mic cu laptop, sifonier si rafturi inteligent suspendate, patul matrimonial si inca un pat, langa perete, in care dorm piticii. Cuplul a facut toate demersurile pentru prima casa si asteapta sa se mute intr-o locuinta mai incapatoare, insa deocamdata locuiesc asa. Cum dorm? Pana acum un an, tatal dormea pe canapeaua larga situata pe hol, iar mama si copiii imparteau patul matrimonial. In acest timp, parintii ii obisnuiau pe copii cu ideea de a dormi singuri, iar ei se lasau greu. „Nu sunt pregatit sa dorm separat", raspundea Mirel, de 3 ani. Iar Mariusica, daca vedea ca se poate, ii tinea isonul.

Acum un an, insa... Copiii au petrecut o buna parte din vara la bunici, la tara, in lipsa parintilor. Acolo, au dormit impreuna intr-un pat separat, in camera bunicilor. Au facut ceva mofturi, dar s-au deprins repede, pentru ca de altfel patul bunicilor nu era la fel cu cel de acasa si nu putea fi impartit cu copiii. Ca sa ii incurajeze, bunica ii lauda in fiecare seara: „Ce baieti mari sunteti! Uite ca acum dormiti singuri, ca baietii mari! Ati crescut mult de vara trecuta!"

Asa se face ca la intoarcerea acasa, copiii au cerut de la sine sa doarma separat, bucurosi ca s-au facut "baieti mari". Canapeaua de pe hol a patruns astfel in camera, langa perete, devenind culcusul copiilor, iar tatal si-a reluat locul in pat. Primele nopti au dat emotii tuturor din familie, pentru ca baietii se strangeau in brate si se incurajau pe intuneric: „Lasa ca putem sta impreuna, nu trebuie sa mergem langa mama. Mama, tata, uite ce curajosi suntem! Asta pentru ca suntem mari!" In cele din urma, dormitul separat de parinti - chiar daca deocamdata in aceeasi camera - a devenit un firesc. La fel ca in cazul lui Anton, un firesc nefortat.

Asta nu inseamna ca desprinderea de mama sau de parinti in timpul noptii nu se poate realiza mai devreme, chiar cu mult. Dar nu este o cerinta obligatorie. Unii copii pot avea nevoie - sau, iata, contextual concret pretinde asa ceva - de o vreme mai lunga in care sa ramana alaturi de parinti. Dupa care se desprind fara sechele, fara dependente afective, fara mofturi. Mirel, de patru ani, declara din proprie initiativa: „Acum sunt pregatit sa dorm singur, sau numai cu Mariusica!"

Inca dormi cu copilul?
Pro si contra in dezvoltarea copilului

Parintii, psihologii, educatorii si toate instantele in materie de copii, isi declara multumirea si ofteaza linistiti atunci cand copiii arata inca de mici ca pot dormi separat de parinti, fara plansete dramatice, istericale si anxietati de seprarare. Daca in schimb copiii nu se arata pregatiti pentru un pas de acest fel... incep macinarila launtrice, nesomnul parintilor si scenariile de genul „copilul meu are mari probleme emotionale, iar eu sunt o mama groaznica!" Oare se divide lumea chiar asa, numai in alb si negru?

Cu cat copiii se desprind mai devreme de parinti, cu atat este un semn mai limpede ca sunt sanatosi emotional, suficient de curiosi si de autonomi, de siguri pe dragostea parintilor pentru ei. Inseamna ca li s-a asigurat un climat afectiv echilibrat, care a imbinat imbratisarea dragostei cu incurajarea independentei. Inseamna, poate, ca micutul a gasit disponibilitate la mama si chiar la tata, aproape de fiecare data cand a avut nevoie. Ca parintii au avut suficenta maturitate si intelepciune sa distinga intre nevoile sale reale si mofturi, iar pe cele dintai sa nu le ignore.

Ce sa credem despre copiii care nu sunt pregatiti la varste fragede sa accepte sau sa initieze pasi mari in independenta, precum acesta al dormitului separat? Ce putem spune despre Anton, Mirel, Mariusica si alti copii ca ei, care, „cu nerusinare", dorm in pat cu parintii lor la 3, 4, 5 ani? Copiii care dorm o vreme lunga cu parintii si abia apoi se desprind...

Citeste si: Obiceiuri de-ale parintilor care suprima independenta copilului  

Eu as spune ca, in acest din urma caz, desprinderea de „cordonul ombilical" se datoreaza chiar mai mult lor, resurselor lor, decat parintilor. Copiii simt ei insisi ca sunt pregatiti sa paseasca mao departe. Nu li se pregateste terenul si nu sunt intarcati incet-incet, mai mult sau mai putin constransi. Ci, chiar daca sunt ajutati prin incurajari si explicatii, copiii deja mari (peste 2 ani), hotarasc singuri ca sunt pregatiti sa incerce aceasta desprindere (atunci cand nu sunt fortati). Fata de micutii pe care parintii ii indeparteaza la o varsta frageda si le creeaza obisnuinta de a fi independenti in timpul somnului, copiii care se dezobisnuiesc tarziu, dau dovada de o mai mare independenta. De o independenta mai matura, mai asumata. Vointa copilului, luciditatea, asumarea lui si capacitatea de a intra in contact cu sine insusi si cu nevoile sale launtrice - acestea sunt caramizi din dezvoltarea lui, despre care intelegem ca incep sa se contureze.

In ambele cazuri („intarcarea" timpurie si cea tarzie), sa vedem limpede cum au copiii au de castigat. De ce sa trecem in revista numai pierderile?

Cand NU este afectata negativ dezvoltarea copilului
care doarme cu parintii lui pana mai tarziu?

Exista situatii in care dormitul alaturi de copil se intampla din considerente materiale si financiare, precum cele descrise mai sus. Ce conteaza atunci este luciditatea si discernamantul parintilor, care se va transmite copiilor sub forma libertatii si a masurii. Ce vreau sa spun? Parintii care sunt constransi de context, iar nu de propriile slabiciuni, vor transmite copiilor duhul libertatii si al masurii, indiferent de contextul nefavorabil. Daca dorm cu copilul pentru ca nu am o optiune mai buna, si sunt constienta de asta, ii pot facilita copilului independenta in alte moduri decat dormitul separat. Il pot incuraja sa gaseasca singur solutii, sa invete sa puna intrebari, sa intre in contact cu copiii si adultii, sa isi puna singur mancarea in farfurie, sa ma ajute la stransul mesei, sa aiba curaj, sa fie onest... Faptul ca dormim impreuna pentru ca nu am cum sa il culc separat, nu il face automat pe copil „baiatul mamei" sau „fetita care sta dupa fustele mamei". Din contra, libertatea si autonomia i le pot sustine in nenumarate alte moduri, iar dormitul impreuna poate deveni in acest caz, din factor de risc, mai degraba ocazie de intimitate si relationare calda cu cel mic.

Altfel stau lucrurile atunci cand dorm cu copilul pentru ca nu ma pot desprinde eu de el. Chiar daca nu constientizez acest lucru si mai degraba ii transmit lui o nevoie bolnavicioasa de a sta langa mine. Sau atunci cand relatiile dintre soti sunt fragile, astfel ca a nu mai imparti acelasi pat este o optiune comoda, iar copilul devine automat supapa afectiunii mamei. Chiar si cupluri iubitoare pot gresi, cocolosindu-l pe copil fara a fi necesar si prelungind inutil perioada de „cuibarire" impreuna, fara sa acorde atentie semnalelor subtile ca micutul lor creste si ca i-ar prinde bine o oarecare distanta (de exemplu, la gradi poate adormi usor si poate dormi nestingherit singurel pe saltea, in compania colegilor, insa acasa nici nu se pune problema sa doarma noaptea fara parinti).

Atunci cand cuplul isi pierde putin identitatea, sotul si sotia devin in familie doar "mami" si "tati" - de altfel, ei se si striga asa, in loc sa isi spuna pe nume. Iar copilul nu mai observa ca parintii lui ar putea sa isi apartina si unul altuia... in afara de a-i apartine, amandoi, lui. Pentru copil, ei sunt mami si tati, fara a mai fi in ochii lui „sotul lui mami" si „sotia lui tati". Asa ca nu intelege de ce ei doi ar avea nevoie sa imparta un pat, separat de el. Daca si parintii incep sa ignore acest aspect, copilul nu are nicio vina ca vede co-dormitul ca pe singura normalitate. Parintii au, deci, datoria sa le explice si sa le arate copiilor ca intre ei exista o relatie separata de cea pe care o au cu el. Ca ei doi isi apartin, ca au propriile lor sarcini comune si chiar secrete, ca au propriul spatiu comun - chiar daca il primesc aici si pe copil, dar acesta este spatiul lor.

Ca asa stau lucrurile, mi-o confirma si experienta povestita de Catalin, taticul celor doi baieti (Mariusica si Mirel). Cand Catalin si Andreea si-au aniversat casatoria, Catalin a mers la magazin impreuna cu Mariusica (5 ani) si a cumparat o felicitare, pe care a asternut apoi cateva versuri. Straduindu-se sa le compuna, l-a intrebat pe copil: "Tu cum zici sa incep?" Iar micutul i-a raspuns: "Pai incepe asa: Draga mea sotie... Dar apoi scrie-i si din partea mea: Draga mama, te iubim!" Iata, deci, cum copiii pot discerne intre mama lor si sotia tatalui lor, atunci cand sunt ajutati sa o faca. Sa ne amintim ca Mariusica a dormit cu mama in pat pana nu demult, cand a cedat locul tatalui si s-a mutat cu fratele sau, pentru ca amandoi erau deja "baieti mari"...

Tu mai dormi alaturi de copilul tau, in aceeasi camera sau in acelasi pat? Ce ingrijorari ai? Sau ce sfaturi ne poti oferi?