Mereu am simțit că nu sunt un părinte suficient de bun. Dacă și tu simți asta, îți recomand terapia

De foarte multe ori, părinții experimentează senzația că nu sunt suficient de bun pentru copiii lor, că nu le oferă atât cât ar merita. Sunt situațiiîn care adulții se subestimează, se suprasolicită, iar acest lucru are repercusiuni asupra sănătății psihice.

Jennifer Sizeland, mama unui băiețel de trei anișori cunoaște cel mai bine acest lucru și susține că terapia este cea care a ajutat-o să depășească aceste momente grele în care s-a învinovățit.

„Îmi era rușine de mine ca mamă”

Femeia începe mărturisirea susținând că, încă de la nașterea fiului ei, a simțit că nu este o mamă suficient de bună. Îi era rușine de propria ei persoană în calitate de părinte și doar terapia a ajutat-o să facă față acestei mari provocări din viața ei.

„După ce mi-am adus fiul pe lume, în urmă cu aproape trei ani, am simțit o rușine continuă din cauza abilităților mele de mamă. Nașterea băiatului a declanșat sentimentul că nu eram cumva suficient de bună, încât încercam mereu să fiu un părinte mai bun, să mă auto-depășesc.

Acest lucru a adus cu sine o perioadă de mari frământări sufletești foarte dificilă, simțindu-mă rușinată în fața rudelor și străinilor. În calitate de persoană care a trăit cu depresia și anxietate încă de când eram copil, nu-mi amintesc cum este să fii bine din punct de vedere mental. Am experimentat doar emoții negative”, susține femeia.

Sunt un parinte bun, perfect... sau suficient de bun?

„Toate problemele nerezolvate din trecut au fost aduse la suprafață după nașterea fiului meu”

Mama recunoaște că una din cele mai grele experiențe ale sale a fost să aibă grijă de propriul copil în fața unui asistent maternal, la o reuniune de familie, fiind foarte îngrijorată că specialista nu va fi impresionată de eforturile pe care le depune mama.

Asistentul maternal, obișnuit să aibă grijă de copii cu tot felul de nevoi, reprezenta o amenințare pentru mama care se vedea pusă în postura de părinte „amator”.

„Ori de câte ori eram într-un loc public, îi spuneam copilului meu să nu facă ceva doar, ținând cont dor de așteptările oamenilor de la mine. Simțeam rușinea invadându-mi tot corpul și pătrunzând adânc în mintea mea în timp ce făceam tot posibilul să fiu un părinte bun.

Aceste sentimente mi-au adus aminte de începutul școlii, când mă simțeam anxioasă și nesigură, iar șocul începutului vieții de părinte m-a făcut să regresez în nesiguranța copilăriei”, susține mama.

Ești un părinte bun, dacă micuțul tău îți spune aceste 12 fraze

În ciuda sentimentelor ei, femeia a încercat să își protejeze fiul de traumele generaționale pe care le-ar fi putut dezvolta. De aceea a început terapia atunci când băiețelul a împlinit un an pentru a înțelege mai bine de unde vine acea rușine.

Mama a început să exerseze autocompasiunea, esențială pentru a face față epuizării parentale, încercând în același timp să treacă cu vederea momentele dificile și rușinea care nu îi dădeau pace.

De când a început terapia, femeia cere ajutor partenerului ori de câte ori nu se simte stăpână pe sine.
Pentru toți părinții care trec prin asemenea sentimente, terapia este o mână de ajutor care vine ca o gură de aer proaspăt în viața mamei sau tatălui care se confruntă cu astfel de sentimente.

Terapia ajută adulții să-și ridice stima de sine și să fie mândri de faptul că a crește un copil este o realizare uimitoare și nu un motiv de rușine.