- Ma tem ca nu sunt un parinte suficient de bun. Ce sa fac?
- Un parinte suficient de bun: Daca pot sa procreez, voi putea si sa cresc, sa educ si sa iubesc
- Sunt un parinte bun, perfect sau suficient de bun? Cine decide?
- Sfatul psihologului: Cum sa fiu un parinte mai bun pentru copilul meu
- Un parinte bun: De cine te doare mai tare? De tata, de mama? Sau de copilul tau?
Ma tem ca nu sunt un parinte suficient de bun.
Ce sa fac?
„Scoala parintilor", „Cursuri pentru parinti" sau „Worskhopuri de parenting" sunt expresii care oglindesc, de cativa ani incoace, un proces prin care tot mai multi parintii trec, manati de o intrebare comuna: cum sa fiu un parinte mai bun pentru copilul meu? Intr-o lume atat de rapida si complexa precum cea in care traim, aceasta intrebare este incarcata de ingrijorare, de temeri, dar si de nevoia de a atinge, si in acest plan, expertiza ori aproape-perfectiunea. Lumea actuala cu accentul ei pus pe publicitate, cu spiritul competitiv si cu ritmurile ei extrem de alerte, ii determina pe parinti sa aiba mai putina incredere in intuitia si experienta lor decat aveau poate in trecut, generatiile de parinti deveniti intre timp bunici.
Acum, foarte multi parinti simt nevoia sa primeasca sfaturi de la psihologi, sa parcurga cursuri de dezvoltare a abilitatilor parentale. In spatele acestei nevoi, stau intr-adevar dorinta de informare, de intelegere a copilului cu scopul de a-l ajuta sa creasca bine/sanatos. Dar, poate sa stea si teama ca "nu sunt perfect" sau "nu sunt suficient de bun".
Am auzit de multe ori parinti ingrijorati ca nu sunt destul de buni, iar acest sentiment devine mai pregnant atunci cand copilul intra in sistemul educational. La gradinita, apoi la scoala, parintele aude din gura educatoarei/invatatoarei, diverse remarci la adresa copilului, multe cu tenta negativa care il fac sa se simta, ca parinte, neinteles, invalidat sau incompetent. Asadar, opiniile celorlalti cu care copilul interactioneaza (bunici, rude, educatori, alti parinti) pot afecta destul de mult increderea parintelui in propriile calitati de mama sau tata. Judecata celorlalti, destul de pripita in multe cazuri, este un reper dupa care un parinte nu ar trebui sa se ia atat de des, ci sa o relativizeze, punand in context comentariile despre copilul lui si despre calitatile lui de parinte." (Luiza Stefan, psiholog si psihoterapeut sub supervizare)
Un parinte suficient de bun: Daca pot sa procreez,
voi putea si sa cresc, sa educ si sa iubesc
"Si eu ma tem. Ma tem ca nu voi fi un parinte suficient de bun. Ca nu voi avea tot acel timp care le este necesar, ca sa il petrec in liniste, in dragoste si in intelegere impreuna cu copiii mei. Ca nu voi avea rabdarea pe care ti-o solicita un copil, daramite mai multi. Ca nu voi avea inspiratia si discernamantul de a le oferi raspunsuri pline de miez, atunci cand ma intreaba: De ce nu am voie sa ii dau in cap? / De ce oamenii acestia fac rau in mod gratuit? / De ce noi nu avem lucruri asa frumoase precum au vecinii nostri? / De ce nu este bine sa ne uitam la televizor? / De ce nu am voie sa fac tot ce vreau? / De ce barbatii se saruta intre ei si femeile intre ele? / De ce oamenii care se iubeau nu se mai iubesc? / De ce te rastesti la mama ta? / De ce Dumnezeu nu raspunde? / De ce ma resping copiii cu care vreau sa ma joc? / De ce nu am voie sa umblu dezbracata prin ploaie? / De ce nu pot sa ii iubesc pe colegii mei mai prosti, mai saraci, mai frumosi, mai inteligenti, mai rautaciosi sau mai carismatici decat mine? / De ce eu nu sunt la fel de frumoasa ca Mirela si Ionela? / De ce nu poti sa fii mai calma, asa ca mama lui Andrei? / De ce tu ai riduri si esti mai batrana decat mama Anei? / De ce nu pot sa ma uit la filme in loc sa citesc? / De ce mama lui Andi il lasa singur la cinema si tu nu ma lasi? / De ce oamenii au dusmani? / De ce colegul meu de clasa a facut cancer? / De ce mor oamenii?...
Ma tem ca voi rata momente importante, ma tem de ireversibil si ma tem ca nu voi fi un exemplu suficient de bun pentru copiii mei. Ma tem ca vor exista episoade in care ne vom lua la intrecere la capitolul imaturitate si ma tem ca nu voi fi pe faza atunci cand au nevoie de inima mea calda de mama, de o sanatate de fier sau de o mana ferma. Ma tem sa nu fiu prea aspra, prea rigida, prea necunoscatoare, prea delasatoare sau prea ignoranta. Ma tem ca voi fi mandra, incapatanata si subiectiva, in raport cu alte mame si cu alti oameni care ma pot invata ceva. Ma tem ca nu le voi oferi copiilor cea mai sanatoasa hrana, ca nu voi putea sa ii feresc de poluare si mai ales de sugestiile toxice ori dobitocesti din mediul inconjurator. Ma tem ca imi voi pierde rabdarea si ca le voi parea, asa cum mi-a spus recent o fetita la scoala unde lucrez, "infricosatoare".
Ma tem ca nu voi fi pregatita sa fiu mama, nici cand imi voi simti nou-nascutul pe piept. Am doua facultati, patru ani de formare ca psihoterapeut si zeci de sedinte de dezvoltare personala, si totusi am temeri... Ma tem ca nu voi fi un parinte suficient de bun. De fapt, am convingerea ca nu voi fi un parinte suficient de bun. Ce sa fac, atunci?... Copii. Voi face copii. Pentru ca, altfel, nu voi mai fi un parinte de niciun fel. Ori, daca sunt femeie, daca sunt om, cred ca m-a chemat Dumnezeu la existenta, ca sa fiu participant la creatie. Cot la cot cu El. Daca pot sa procreez, voi putea si sa cresc, sa educ si sa iubesc, asa tematoare si plina de imperfectiuni cum sunt. Si am credinta ca voi fi cea mai buna mama pentru copiii mei. Mama din mine va creste cot la cot cu ei." (Eva Alexandra Pirosca - Psiholog, pedagog scolar si psihoterapeut in formare)
Sunt un parinte bun, perfect sau suficient de bun?
Cine decide?
"Imi amintesc de o mamica ce s-a intors de la gradinita ravasita. Educatoarea si ingrijioarea stiau ele ca fetita ei, ce plangea cand era adusa dimineata, se manifesta astfel fiindca mama nu i arata suficienta afectiune si nu ii acorda atentia de care avea nevoie fetita. In realitate, lucrurile nu stateau asa, dar personalul gradinitei se grabise sa catalogheze o situatie complexa si sa traga concluzii la adresa mamei, iar aceasta se simtea "pusa la colt" ea insasi."
Pe de alta parte, parerile educatorilor, atunci cand sunt exprimate cu grija de a nu rani parintele, chiar pot sa il ajute pe acesta sa descopere o alta fateta a personalitatii copilui si sa il ghideze in rolul de parinte ce ajuta la integrarea copilului in grupurile din afara familiei.
Cred ca un parinte trebuie sa fie suficient de bun - adica sa accepte ca are propriile limite si sa nu se forteze sa treaca dincolo de ele, dar si ca are propriile capacitati, resurse interioare si sa aiba incredere in ele, sa le foloseasca mai inainte de a folosi sfaturile altora. Sa aiba incredere in copilul lui, mai inainte de a credita parerea altora sau sfaturile prea generale." (Luiza Stefan, Psiholog si psihoterapeut sub supervizare)
"Nu tu singur, pentru ca un parinte nu este un atom, o particula izolata, care se definteste pe sine intru sine. Insa nici ceilalti - fie ei parintii tai, prietenii, vecinii, cunoscutii bine-voitori - nu au competenta sa te inscrie in categoria parintilor buni, perfecti sau mai putin buni. Oricat de intelept si eficient s-ar putea dovedi cineva in rolul de parinte, acela nu traieste viata ta, nu are traseul tau biografic, nu cunoaste la fel ca tine familia ta si intreaga constelatie de calitati si slabiciuni care te caracterizeaza. Si oricat de bine te-ar cunoaste un prieten sau chiar nasul copiilor tai, el nu are acces la "omul cel tainic al inimii". Astfel, nimeni nu poate decide masura in care tu esti un parinte bun. Nici macar copilul tau.
De multe ori, la scoala, ne intampina micuti de 6, 7, 8 ani, suparati din cine stie ce motiv, inclusiv pe parinti. Motivele lor sunt reale - cel putin pentru ei. In cadrul lor de referinta, acele motive exista si ii sacaie. Daca insa le-am crede intrutotul copiilor atunci cand vorbesc din amarul inimii si din prea-plinul emotiilor, ar insemna sa ne invrajbim uneori impotriva parintilor. Copiii, ca un fenomen meteorologic, acapareaza mediul inconjurator prin emotiile lor. Cand sunt revoltati, arunca revolta cat colo, fara sa mai lase nicio cale de intoarcere pentru o presupusa pocainta a parintilor. "Niciodata nu ma asculta si pe mine", "Mereu este mama rea cu mine, ea nu ma iubeste", "A plecat fara sa ma stranga in brate, nu pot sa ma linistesc", "Bunica mi-a dat sa car ghiozdanul fratelui meu, degeaba, de parca el nu ar putea, cum sa nu fiu mega-extra-furios pe ea?!!". Nu, nici copiii nu se pot face judecatori au parintilor... Ei sunt indicatori, marcatori, ei sunt manualele de instructiuni de care au nevoie parintii. Parintii invata pe viu, de la copii, sa fie parinti buni. Prin incercare si eroare, de multe ori. Insa nu, niciun parinte nu ar da dovada de intelepciune daca ar lua ca adevar imuabil declaratiile copilului supus avalansei de emotii.
Si atunci, cine decide daca sunt un parinte bun, perfect sau suficient de bun? Constiinta, credinta si dragostea ta. Constiinta care iti semnalizeaza cand nu ai pace cu tine insuti, cu propriile alegeri, decizii, iesiri; credinta - ca lucrurile nu raman asa cum sunt, ca dupa soare vine furtuna, in mod firesc, si la fel dupa furtuna vine soarele; ca micutul tau va creste si va intelege stradaniile, sacrificiile si remuscarile tale; si dragostea. Caci nu se poate, din atata dragoste pentru un copil, sa nu raspunda ceva... Inclusiv in tine insuti. Nu se poate ca dragostea ta sa nu dea roade - inclusiv rodul unui parinte mai bun, mai intelept, mai smerit, mai luminos, mai iubitor. Poate nu acum! Dar va raspunde!" (Eva Alexandra Pirosca - Psiholog, pedagog scolar si psihoterapeut in formare)
Sfatul psihologului:
Cum sa fiu un parinte mai bun pentru copilul meu
"1. Sa tinem minte ca mai binele este raul binelui. Acest citat mi-a fost impartasit din experienta unei mamici, care si-a stresat tot timpul familia cu nevoia ei de a fi foarte buna, de a nu gresi ca si mama. Totul trebuia prevazut sau anticipat, realizat dupa reguli stricte sau, cel putin, corectat la timp. Prin urmare, acceptati ca este mai sanatos - si pentru dumneavoastra si pentru copil - sa fiti mai degraba flexibili si rationali, decat suspusi fideli ai lui TREBUIE NEAPARAT (sa manance copilul toate legumele, sa ia numai FB, sa fie ordine desavarsita in casa etc.). Relaxati-va si renuntati la cerintele absolutiste ale unor standarde foarte inalte.
2. Fiti mai degraba ingaduitori in lucrurile mici (de exemplu, alegerea hainelor) si luati hotarari stricte in lucrurile care conteaza pentru dezvoltarea copilului (de exemplu, cat timp sta copilul la calculator sau la televizor).
3. Petreceti timp de calitate alaturi de copil, chiar daca nu in cantitate mare. Mai bine o jumatate de ora de relaxare cu copilul si de comunicare adevarata, decat o jumatate de zi de cicaleala, morala, restrictii. Aceasta nu inseamna, fireste, sa nu existe si momente de strictete, de reamintire a regulilor, de cerinte exprimate clar - in functie de varsta copilului.
4. Aveti incredere in relatia cu copilul, in ceea ce simtiti dumneavoastra ca parinte apropiat de copil, mai degraba decat in cele spuse de cei care nu cunosc copilul decat in anumite circumstante.
5. Dar fiti deschisi la ce va comunica cei care va observa in rolul de parinte: feedbackul lor poate sa va ajute sa ajustati anumite tendinte mai putin adecvate (de exemplu, aceea de a fi supraprotectiv).
Unii parinti nazuiesc spre a fi perfecti, si, cu cat se straduiesc mai tare, cu atat parca ceva tot apare ceva in viata copilului, ce le zadarniceste tendinta spre perfectiune. A fi un parinte perfect poate sa faca viata un chin atat pentru copil, cat si pentru parinte: cine cere perfectiunea de la el insusi, va cere si de la copil si de la mediul in care acesta se dezvolta (scoala, alte relatii ale copilului). In schimb, copilul cu parintii care accepta greselile, dezordinea, imperfectiunea, va fi mai pregatit sa faca fata vietii imperfecte pe care, deocamadata, stim noi oamenii sa o traim." (Luiza Stefan, Psiholog si psihoterapeut sub supervizare)
Un parinte bun: De cine te doare mai tare?
De tata, de mama? Sau de copilul tau?
Imi amintesc un mesaj pe care l-am primit pe telefon de la mama, dupa cateva zile in care si eu, si sora mea, am fost prea ocupate ca sa ii dam un semn de viata: "Singurul lucru pe care il pot face si nu voi inceta sa il fac, este sa ma rog la Dumnezeu sa va ocroteasca, sa va dea sanatate si intelepciune, sa va binecuvinteze! Chiar daca nu stiu nimic de voi, aleg sa cred ca este dupa rugamintile mele. Mama."
Am inteles, atunci, de ce mama isi insoteste copilul si dupa ce acesta creste. Am inteles de ce se tine aproape, de ce vrea sa stie lucruri, de ce se bucura daca ii povestesc maruntisuri despre viata mea si imi pune intrebari despre lucrurile cele mai putin relevante. Pentru ca eu tot timpul voi fi viitorul ei. Noi purtam viitorul in noi - tendinta acesta de actualizare, de a deveni, de a merge inainte, de a spera si de a astepta sa vezi ce aduce maine.
Iar cand femeia da nastere unui alt om, pune si viitorul ei in el. (Altfel ne-am naste fara viitor. Sau altfel nu ne-am naste.) Si chiar daca propria ta mama moare sau propria ta viata pare seaca si amenintatoare, vii acasa si dai cu nasul de viitorul tau. Chiar daca durerea este mare, cele care se duc (fie ele parintii sau viata ta) nu sunt mai tari decat cele care vin din urma si cresc (copiii tai). De aceea mama ta revine, de pe patul spitalului sau de la cimitir de la mormantul celor dragi ai ei, ca sa zambeasc? atunci cand tu zambesti si ca sa iti faca tie de mancare.
Pentru ca atunci cand naste, viitorul femeii se umple cu inca un suflet. Atunci cand nasti, viitorul tau se umple cu inca un suflet. Si cand sufletul tau simte ca a obosit, simte si ca trebuie sa traiasca pentru celalalt. Iar trecutul si orice moarte isi pierd din putere. Chiar daca te-ar dobori, tu tot traiesti, pentru ca mai ai un suflet. (Si chiar si cand mori, tu tot traiesti. Pentru ca mai ai un suflet. Prin care si pentru care sa traiesti. Fiindca, atunci cand naste, femeia devine nemuritoare. Cand devine mama, devine nemuritoare.)
Trecutul si oricare moarte isi pierd din putere, in afara mortii copilului tau. Acum inteleg cand m-a intrebat mama: "De cine te doare mai tare? De tata, de mama? Sau de copilul tau? Ce zici?", iar eu i-am raspuns ca nu stiu, pentru ca nu am copii. Acum inteleg..." (Eva Alexandra Pirosca - Psiholog, pedagog scolar si psihoterapeut in formare)
Tu ce fel de parinte te simti - sau te temi - ca esti? Ce i-ai sfatui pe cititorii nostri?
Citeste si:
Scrisoare deschisa de la educatoare: Dragi parinti, sunt lectii pe care numai voi le puteti da copilului
Mamele nu plang! Ce exemplu dam copiilor nostri?
Sfatul psihologului: Cum sa fii un model pentru copilul tau