Depresia postnatală nu mi-a permis să-mi iubesc copilul în primele 18 luni de viață

După 10 ani de relație, o femeie de peste hotare și partenerul său s-au gândit că e timpul să facă un copil. 

„Amândoi ne doream asta și simțeam că este timpul, iar spre surprinderea noastră, am rămas însărcinată foarte repede” povestește femeia, conform Cafemom.com.

„Sarcina mea a fost cum nu se poate mai minunată. Am mâncat tot ce am dorit, am dormit la prânz și puteam să-i cer soțului meu un masaj oricând doream. Pe scurt, au fost 9 luni de care m-am bucurat cât am putut”.

Din păcate, se pare că fericirea mămicii s-a încheiat brusc în momentul în care a născut-o pe fiica sa. Iată ce povestește aceasta în continuare.

„Nașterea fiicei mele a fost traumatizantă pentru mine. Nu pentru că au existat dureri sau pentru că m-am chinuit, ci pentru că din acel moment viața mi s-a schimbat pentru totdeauna.

Imediat cum am adus-o pe lume, toată fericirea și entuziasmul dispăruseră. De fapt, dispăruse orice sentiment. Nu simțeam absolut nimic în afară de un gol imens”.

De fapt, femeia descrie începutul unei depresii postnatale, pe care la momentul acela, nu o recunoștea ca atare. 

„Apoi am început să simt furie și oboseală. Dintr-odată, trebuia să fiu mereu atentă la copilul meu. Nu puteam nici măcar să fac duș, pentru că avea nevoie de mine constant. Mă simțeam extenuată, iar starea mea mentală se înrăutățea pe zi ce trece.

Astfel că după 4 săptămâni am clacat. Fiica mea plângea și nu puteam să o liniștesc nicicum. Am lăsat-o pe pat și am început să țip „Te urăsc! Lasă-mă în pace”. 

Imediat am simțit o rușine imensă la auzul propriilor cuvinte. M-am simțit o femeie și o mamă eșuată, eram nedormită, furioasă și străină de mine însămi. Îmi uram fiica. Cum era posibil, când toate mamele își iubesc copiii? 

Din acel punct, viața mea a devenit insuportabilă. Din cauză că m-am simțit extrem de vinovată, nu am vorbit cu nimeni despre ce mi se întâmpla, deși era evident că ceva era în neregulă. 

Partenerul meu și-a arătat îngrijorarea față de mine în nenumărate rânduri și m-a încurajat să cer ajutor, însă nu am vrut să aud de așa ceva. Am început să am resentimente și față de el.

Lui nu i se schimbase viața cum mi se schimbase mie, el încă avea parte de libertate, în timp ce eu erau prizonieră în propria mea casă” a mai povestit mama. 

2 luni mai târziu de la naștere, la insistențele soțului, femeia a mers la medic, care i-a prescris antidepresive. Le-a luat timp de câteva luni, iar în acea perioadă simțea că se simte mai bine. Dar după un timp a decis să întrerupă tratamentul, fapt care nu a ajutat-o deloc, spune ea.

„După ce am întrerupt tratamentul, m-am întors la muncă și cu toate aceste schimbări, plus viața mea de acasă, m-a făcut din nou să mă simt rău. Simțeam nu doar că nu-mi iubesc copilul, ci nici soțul și nici pe mine însămi. Ba chiar mă uram pentru că nu reușeam să fiu o mamă și o soție ca toate celelalte.

Din fericire, soțul meu este un om răbdător și a rămas alături de mine, deși i-am spus, într-una din multele căderi nervoase pe care le-am avut, că e mai bine să plece și să-și găsească pe altcineva. 

La aproximativ un an și jumătate de la nașterea fiicei mele, simțeam că mă scufund și în acel moment am început să mă gândesc că poate chiar sunt bolnavă și e cazul să cer ajutor. 

Am apelat din nou la psihiatru și m-am apucat de terapie, lucruri care m-au ajutat enorm, dar nu peste noapte. 

M-am chinuit câțiva ani să redevin vechea eu, sau măcar o parte din vechea eu și să mă simt fericită, măcar câteodată. Am reușit, după multă muncă. A trebuit să învăț să mă iert pentru cum m-am comportat și să conștientizez că am fost bolnavă.

Depresia postnatală este o boală mult mai complexă decât aș putea vreodată să explic. Am simțit că mi-a luat totul, iar la finalul ei, abia mai rămăsese ceva din mine.

Dar mi-am revenit, datorită tratamentului, al terapiei, dar mai ales datorită faptului că am reușit să accept sprijinul și ajutorul familiei mele, pentru care voi fi mereu recunoscătoare.

În prezent, nu pot sa zic că viața mea e una ideală sau că nu am momente când îmi amintesc de acea perioadă neagră din viața mea. Încă învăț să accept că vechea eu, nu va mai exista niciodată în totalitate. Vor exista doar părți din ea. Unele zile sunt mai grele, altele sunt mai ușoare, dar un lucru important pe care l-am realizat în ultimii ani a fost că am reușit să fac din nou loc pentru iubire în viața mea. Îmi iubesc copiii (da, am mai făcut unul), îmi iubesc soțul și mă iubesc și pe mine, fără să uit, totuși, în nici o clipă, că viața mea nu mai e la fel”. 

 Dacă ți-a plăcut articolul, fii darnic(ă) și dă-l mai departe!