Nu am fost capabilă să îmi iubesc fiica în primele 18 luni din viața ei

Nu și-a iubit copilul din prima clipă

Kirsty Mac (din Glasgow, Scoția) este mama a doi copii. Pentru „Love What Matters”, ea a povestit ce a pățit după ce și-a adus pe lume fetița cea mare, mărturisind că nu a iubit-o din prima clipă:

„Nașterea fiicei mele a fost traumatizantă pentru mine. Nu a fost vorba despre faptul că viața mea a fost în pericol, că au fost hemoragii sau alte complicații. Pur și simplu pentru mine s-a schimbat totul  atunci. 

Când am intrat în travaliu, am sunat la maternitate și mi s-a spus: „Nu a venit încă momentul să naști, mai așteaptă și sună mai târziu.” Imediat ce am terminat convorbirea, corpul meu a reacționat pe dată și am început să țip: „CHEAMĂ O AMBULANȚĂ! SIMT NEVOIA SĂ ÎMPING.” Aceasta a venit mai târziu și la spital am fost întâmpinată de o moașă care mi-a zis: „Va trebui să te tai dacă nu împingi.” Sinceră să fiu, nu am înțeles de ce mi-a spus așa ceva din moment ce atât eu, cât și bebelușul, eram bine. Am simțit că sunt o pacoste, cineva care face numai probleme, ca și cum eram o fetiță prostuță (aveam pe atunci 27 de ani), care avea nevoie de prea mult timp ca să-și aducă pe lume copilul. Acea intervenție m-a rănit și m-a speriat. 

Când fiica mea s-a născut, nu am simțit... nimic. Eram confuză. Eram amorțită. Mă simțeam ciudat. Eram stoarsă de energie. Nu am simțit nimic care să semene cu dragostea imensă despre care auzisem. În vreme ce stăteam încă pe patul de spital, când mi-am privit bebelușul, am crezut că am eșuat ca mamă. Ar fi trebuit să fiu îndrăgostită de el, dar de fapt nu era deloc așa.”

 

 

 

 

 

View this post on Instagram

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A post shared by Kirsty Mac PND Awareness (@honestkirsty)

A trecut prin depresia postnatală

Mama a relatat, pentru sursa citată, cu ce s-a confruntat după nașterea primului ei copil, recunoscând că pe atunci își ura fetița:

„După naștere, situația mea s-a agravat. Pe măsură ce primeam vizite, obișnuiam să mint când mi se punea obișnuita întrebare: „Nu-i așa că te bucuri că ai devenit mamă?”. „Da, este extraordinar”, articulam cu dificultate, în timp ce mă uitam la copilul meu și speram să nu fie nevoie să fie hrănit în timp ce aveam musafiri. Am ales să alăptez. M-am luptat luni de zile să stabilesc o rutină de hrănire, dar nu voiam să mă las. Plângeam de durere, strângându-mi pumnii, în timp ce fiica mea sugea de la sânul meu. Îi plăcea laptele. Mă simțeam așa de fiecare dată când o hrăneam, zi și noapte. Nu îmi doream decât să înceteze, să mă lase în pace, să mă lase măcar să fac un duș liniștită, fără să știu că voia să fie mereu la pieptul meu.

Cam la patru săptămâni după ce am născut, am clacat. Eram epuizată, nu mai aveam deloc energie și, fără să știu, eram foarte bolnavă. Bebelușul meu tindea spre „cluster feeding” (un termen pe care nu-l înțelegeam pe atunci), adică sugea non-stop. Eram foarte obosită și confuză și mă gândeam că bebelușii ar trebui să și doarmă. Al meu nu făcea așa. După ce am simțit că am hrănit-o de un milion de ori, m-am așezat pe pat în timp ce ea plângea. Nu o puteam calma și nu îmi dădeam seama ce avea nevoie. În timp ce țipa, strigam și eu: „TE URĂSC!! LASĂ-MĂ ÎN PACE! TE ROG”.

De fiecare dată când încercam să îmi legăn copilul, plângeam de disperare și de rușine. Îl uram. Nu îl iubeam deloc, nu știam decât că trebuia să am grijă să rămână în viață. Simțeam că mă scufundam în ceea ce însemna maternitatea și uram fiecare secundă din ceea ce ar fi trebuit să reprezinte „clipe minunate.” Mă simțeam foarte singură, știam că am eșuat, că eram atât de diferită de toate celelalte mame care își adorau copiii. 

Întrucât mi-a fost rușine, nu am povestit nimănui despre acea zi. Pe măsură ce timpul trecea, viața devenea mai grea pentru mine, simțeam că mă îndepărtam și mai mult de mine însămi. Partenerul meu era îngrijorat și a început să caute răspunsuri pe mai multe forumuri. Acolo erau discuții între bărbați care încercau să înțeleagă ce se întâmplase cu soțiile lor după ce născuseră. 

Am devenit mai retrasă, erau furioasă, suspicioasă și nu mai eram dornică să-mi arăt dragostea- mai ales pentru partenerul meu. În mintea mea încolțiseră tot felul de gânduri, pe care eu le consideram normale. Îmi doream să-l ignor când îmi vorbea, voiam să fiu furioasă și pe el, să îi îngrădesc libertatea. Mă gândeam că viața lui nu se schimbase atât de mult ca a mea, că avea posibilitatea să plece de acasă, să lucreze... să aibă o aventură (așa credeam eu). Nici nu îl mai credeam când îmi spunea că mă iubește, cum mai putea să facă asta? Eram cicălitoare, nu făceam altceva decât să mă plâng, nu mai arătam la fel ca înainte, eram practic o versiune cu totul diferită de ceea ce fusesem. Imaginea pe care o aveam asupra propriului corp era și ea în curs de distrugere; nu puteam să înțeleg cum partenerul meu mai dorea încă să mă atingă și nu îmi venea să cred că mai era cineva care să mă considere atrăgătoare. 

El încercase să-mi spună de mai multe ori că eram bolnavă. Mi-a vorbit despre impactul alăptării asupra stării psihice, despre cel al lipsei de somn și despre faptul că probabil mie mi se păreau lucrurile mai dificile decât erau de fapt. Am refuzat să-l ascult. 

La un moment dat, a crezut că am vrut să mă sinucid și să îl omor și pe copilul nostru. Totul s-a întâmplat într-o seară, când a venit acasă și a văzut că ușa de la baie era închisă. Timp de mai multe săptămâni se gândise la ce era mai rău. Când a sesizat că ușa era închisă și că nu i-am răspuns când m-a strigat, a crezut că temerile sale s-au adeverit. De fapt, eu alesesem să nu-l bag în seamă, încercând să o adorm pe fiica noastră. 

După aceste momente și după alte două luni dificile, stăteam și plângeam, simțindu-mă pierdută, iar partenerul meu mi-a sugerat să mă duc la medic. Nu credeam că eram bolnavă. Că aveam probleme, asta era evident. Dar că aveam o boală mintală? Nu am crezut asta niciodată. Cu mare dificultate am acceptat să iau antidepresive, considerându-mă cea mai jalnică mamă. Pastilele m-au ajutat pentru o perioadă, dar după aceea am început să îmi fac probleme legate de cum va fi când nu le voi mai lua. Așa că am încetat tratamentul după câteva luni- ceea ce a fost o mare greșeală. 

Am revenit la programul meu de lucru full-time, dar și la un an de la naștere eram copleșită de gânduri obsedante. Îmi era foarte greu să fiu alături de partenerul meu, să avem parte de momente de intimitate. Eram convinsă că nu mă mai considera deloc atrăgătoare, că găsise o altă femeie, dar că rămânea alături de mine ca să nu-și complice existența. 

Într-o noapte am răbufnit, i-am spus că nu îl mai iubesc și că ar trebui să plece de acasă. Că trebuia să fie alături de cineva care merita, care să țină la el și să-l trateze așa cum se cuvine. Mi-am repetat de mai multe ori că „Sunt distrusă”, după o altă noapte în care nu am putut să-i ofer nimic; nu suportam să mă atingă când mă simțeam atât de singură, deconectată de cel cu care plănuisem să-mi petrec viața. Nu îmi doream nimic mai mult decât să mă simt în siguranță alături de el, dar din cauza depresiei mele credeam că nu era loc pentru asta. Am fost dominată de neîncredere mai bine de un an și era prea mult pentru amândoi.”

În final a învins depresia

Cea care a suferit de pe urma depresiei postnatale s-a adresat din nou medicilor, a urmat un tratament și ședințe de terapie, după cum reiese din confesiunea ei pentru sursa citată anterior:

„De data aceasta revenisem la medic pentru tratament și pentru terapie, fiind hotărâtă să scap de ceea ce îmi otrăvea mintea. În următoarele luni, am început să mă vindec; medicamentele m-au ajutat să scap de gândurile care nu îmi dădeau pace. Ședințele de terapie m-au determinat să înțeleg anumite tipare din gândirea mea, de unde proveneau acestea. Am început să scriu pe un blog și să vorbesc despre experiența mea, încercând să evidențiez faptul că o afecțiune precum depresia postnatală nu este adesea pusă în lumină. 

Am încercat să-mi folosesc furia pentru a înțelege tot ceea ce se petrecea în mintea mea. M-am străduit să fac pace cu mine pentru că nu am fost capabilă să îmi iubesc fiica în primele 18 luni din viața ei. A fost ca un fel de eliberare, cuvintele pe care le așterneam pe un ecran ștergând practic rușinea și vinovăția mea și am început să-mi reconstruiesc încrederea pe care depresia mi-o răpise.  

Am început să simt dragostea, căldura aceea pe care o simt mamele. Am muncit din greu pentru a reuși să-mi iubesc iar viața, să-mi iubesc fiica, partenerul și mai ales să mă iubesc pe mine. 

Depresia mea a fost un lucru întunecat. Nu doar pentru mine, ci și pentru partenerul meu. Nu poate să vorbească nici acum despre ultimii trei ani. Pentru mine este dureros, îmi închipui cum a fost și pentru el. A fost un sfânt, un martir, o persoană înțelegătoare, căreia i-am spus tot ceea ce mi-a transmis depresia: nu l-am mai iubit. Nu m-am conectat nici cu el, nici cu fiica noastră. Am crezut chiar că întâlnise o femeie, mi-o imaginasem eu și îl vedeam că are o aventură, în loc să meargă la muncă. Dacă se întâmpla să întârzie acasă, imediat îmi făceam diverse gânduri...

Nici fiica mea nu a scăpat de efectele depresiei mele. De aceea, nu mă pot abține să nu plâng gândindu-mă la asta. Am țipat tare la ea, am speriat-o. Nu voi uita NICIODATĂ cât de tare am strigat pe când eram lângă ea și nici cum mi-am vărsat furia asupra ei. Copilașul meu stătea acolo, în tăcere, plângând, în timp ce eu continuam să-i spun vorbe grele. Am răbufnit în fața ei de nenumărate ori. De fiecare dată mi-am cerut scuze, am implorat-o să mă ierte. I-am promis că totul va fi mai bine și chiar așa a fost. Dar până acolo am străbătut un drum lung și greu. Au fost momente în care mintea mea a fost liberă, dar acestea au alternat cu numeroase prăbușiri...

Am reușit să ies din întuneric numai prin sprijinul celor din jur; al fiicei mele, al partenerului meu, al altor mame care și-au împărtășit experiențe similare. Fără să exagerez, pot spune că le datorez faptul că mai sunt în viață. Medicamentele și terapia m-au ajutat și ele. Au fost cele mai dificile lucruri pe care le-am făcut, care mă secătuiau de energie timp de câteva zile. Dar terapia m-a învățat să pun întrebări minții mele, să văd lucrurile așa cum sunt de fapt și să nu am încredere în perspectiva oferită de o depresie.  

În sfârșit, am început să simt că sunt cea mai fericită versiune a mea din ultimii trei ani. Dar cicatricile lăsate în urmă de boala mea nu se vor vindeca pe deplin niciodată. Încă mai plâng după clipele care mi-au fost răpite. Mă doare sufletul când mă gândesc la mine, că nu am putut să-i dăruiesc fiicei mele dragostea și bucuria de acum. Practic, acea perioadă din viața mea mi-a fost furată, iar acest lucru va fi mereu dureros. Știu că nu ar trebui să mă simt vinovată sau să-mi fie rușine de comportamentele mele de atunci, în condițiile în care eram bolnavă. Chiar și conștientizând asta, tot resimt durere, pe care o voi purta cu mine toată viața; să nu reușești să-ți iubești copilul este cea mai crudă pedeapsă de care poate avea parte o mamă.”

A atras atenția asupra faptului că depresia postnatală se poate vindeca

La finalul confesiunii sale pentru sursa menționată, Kirsty Mac a ținut să insiste asupra ideii că depresia postanatală poate fi învinsă:

„Durerea și suferința provocate de o depresie postnatală sunt foarte reale și mult mai complexe decât ceea ce pot explica eu. Tot ceea ce simți este real: furie, tristețe, apatie, singurătate. Ceea ce este mai important este că depresia postnatală poate fi învinsă; deși întunericul este greu de dat laoparte, există o speranță. Oamenilor le pasă. Și ei au fost poate în situația ta...Este nevoie de răbdare, de înțelegere, de îngăduință față de tine însăți. 

Nu am crezut niciodată că voi mai avea un copil, în contextul în care depresia sădise traume și temeri atât în sufletul meu, cât și în cel al partenerului meu. Dar ne-am asumat riscul. Acum suntem o familie formată din patru membri, suntem sănătoși și fericiți, o dovadă a experienței pe care vrem să o împărtășim și cu alții pentru a-i ajuta să-și regăsească liniștea.

Faptul că am trecut peste depresia postnatală este pentru mine o emblemă pe care o port cu mândrie, pe măsură ce mă lupt să contribui la eliminarea tabuurilor ce țin de bolile psihice și de parenting...”