Ghid pe vârste: minciuna copiilor

Minciuna, o abilitate?

Există o serie de situații în viața de părinte în care minciuna unui copil pare să aibă o explicație logică. Dar există și multe alte situații în care această explicație lipsește cu desăvârșire. Iar tu te găsești în imposibilitatea de a înțelege de ce al tău copil a inventat o poveste neadevărată. Iei în considerare și variante precum că a devenit un mincios/mincinoasă patologică sau pentru că nu își dorește să îi fie strivită creativitatea.

Expertul în psihiatrie pediatrică Michael Brody susține că "acei copii de vârstă extrem de mică nu cunosc diferența dintre adevăr și ficțiune"." De fapt, poveștile inventate de copii și lipsite de adevăr pot să reprezinte o practică comună pentru copiii cu un IQ ridicat", subliniază profesorul de psihologie Angela Crossman. O abilitate timpurie de a minți poate fi corelată chiar cu aptitudini sociale bune la adolescență. Desigur, nu toate minciunile copiilor reprezită incidente triviale de care să te amuzi; în plus, îți dorești să crești un copil care să aprecieze sinceritatea. Înțelegând tipurile de neadevăr pe care copiii le spun la anumite vârste vei putea înțelege ce reacții și abordare trebuie să preiei.

Copiii mici: primele minciuni (2-4 ani)

Începând de la vârsta de 3 ani, uneori chiar 2 ani, copiii vor spune minciuni extrem de simple, negând că au făcut un anumit lucru pentru a câștiga ceva pentru ei înșiși. Nu are niciun rost să pedepsești un copil de această vârstă pentru că denaturează adevărul din moment ce știe că ceea ce face este greșit. Dacă, de exemplu, copilul trage pisica de coadă și susține că prietenul său imaginar este responsabil, cel mai bine este să răspunzi că și pisica are sentimente, este de părere psihiatrul pentru copii Elizabeth Berger. Nu te lăsa atras într-o luptă pentru a convinge copilul să își recunoască vina. O strategie și mai potrivită pentru a evita expunerea unei minciuni este să eviți să faci o acuzație pe un ton supărat pentru că vei obține o minciună. De exemplu, în loc să spui Ai spart vaza? Este mai indicat să spui Iată, vaza s-a spart.

Preșcolarii: ființe mici, povești mari (5-7 ani)

Aceasta este vârsta în care apar prieteni invizibili, monștri cu coarne și curcubee vorbitoare. Poveștile preșcolarilor pot fi o simplă joacă sau niște dorințe pe care copilul nu le poate pune în practică. Și nu este ieșit din comun ca cei mici să insiste că lumea lor fantastică este una reală. Psihiatrul pentru copii Elizabeth Berger spune că "Nu este cu adevărat o minciună. Ceea ce copilul indică a fi real este colorația imensă, proeminentă și importantă a prietenilor săi imaginari". În cazul în care anumite povești apar deranjante, este important să privești lucrurile în perspectivă. Atâta timp cât un copil pare vesel și are relații realiste cu persoanele importante din viața sa nu trebuie să te îngrijorezi cu privire la fanteziile sale. Aceste lucruri le făceau copiii înainte să existe televizorul; în plus, ceea ce pare bizar pentru adulți poate fi doar modul copilului de a procesa noile idei.

Școlarii: au motivele lor (8-14 ani)

Atunci când o minciună este folosită pentru a lua apărarea unei persoane indică un pas important în dezvoltare: este abilitatea de a spune o minciună albă sau prosocială care ajută pe altcineva sau care este folosită pentru a evita să rănești sentimentele cuiva. Demonstrează de fapt un grad de conștientizare socială și sensibilitate. Însă de cele mai multe ori copiii cu vârsta 5-8 ani apelează la minciuni prin omisiune din motive de înțeles, care chiar pot fi iertate, deoarece le este teamă de gradul de dezamăgire pe care ți-l vor provoca sau de pedeapsa care îi așteaptă. De exemplu, un copil care întâmpină probleme la matematică va insista că nu are teme la matematică. Înainte să apelezi la o pedeapsă încearcă să afli motivația pentru acțiunile sale și ia-o în considerare.

Adolescenții: modelează adevărul după bunul plac (14-18 ani)

La această vârstă au dezvoltat deja idei concrete cu privire la adevăr și la minciună, însă sunt încă naivi cu privire la zona de tranziție dintre cele două concepte. De asemenea, nu vor mai împărtăși la fel de liber informații precum o făceau în urmă cu 1-2 ani; nu este o dovadă de nesinceritate sau că face ceva greșit, ci reflectă maturitatea sa. Expertul în psihiatrie pediatrică Michael Brody este de părere că "acei copii care spun totul părinților la vârsta de 13-14 ani nu cresc de fapt." Desigur, pe măsură ce va dobândi independență, copilul se va folosi de ea din când în când. O minciună ocazională cu privire la teme, sarcini în casă sau spălat pe dinți, chiar dacă se agravează, nu este neobișnuită în adolescneță. Cel mai bun răspuns este de obicei să îți exprimi pur și simplu nemulțumirea. Psihiatrul pentru copii Elizabeth Berger consideră că acei copii prea anxioși și care nu pot face față unei anume situații pot minți; indică de fapt o serie de factori de stres la care copilul este supus și poate să denote un copil inteligent care a descoperit cum să transforme minciuna într-o tactică convenabilă. Cea mai bună strategie pentru a încuraja sinceritatea este să reprezinți chiar tu un exemplu potrivit și să discuți despre modul în care minciuna poate afecta credibilitatea și relațiile interumane.

Sfatul specialistului

Doamna Simona Cernea, Psihoterapeut Cognitiv Comportamental, cu competențe în Terapia Sistemică pentru cuplu, familie copil, Psiholog Clinician, 0723509082, www.simonacernea.wordpress.com, ne-a oferit următoarele informații despre minciuna la copii:

Întotdeauna pentru părinți descoperirea că propriul copil minte sau „mă minte" a fost purtătoare de anxietate. „Oare de câte ori m-a mințit până acum, în ce situații, voi mai putea avea încredere în el/ea, am făcut o treabă bună ca părinte sau am eșuat?"- sunt doar câteva dintre întrebările care „vizitează" mințile pline de îndoieli ale părinților.
Specialist în descifrarea comportamentului disimulat, a „citirii emoțiilor" și a microexpresiilor faciale, Paul Ekman a considerat problema minciunii în cazul copiilor suficient de serioasă astfel încât să îi dedice un întreg volum. „De ce mint copiii? Cum pot încuraja părinții siceritatea" este o carte scrisă cu ajutorul soției și a fiului adolescent și ne oferă informații prețioase și sistematizate despre acest subiect, atât din punct de vedere al părinților, cat și al copiilor.

Astfel, înainte de vârsta de 4 ani copiii sunt niște „fanatici ai adevărului", ei condamnând minciuna mai mult și mai fervent decât copiii mai mari sau adulții. Fără prea multe „nuanțe de gri" în gandire, dihotomia alb-negru se aplică pentru cei mici și în cazul minciună versus adevar. 92% dintre copiii de 5 ani spun că este greșit să minți, în timp ce la vârsta de 11 ani procentul scade la 25%. Copiii mai mici de 8 ani consideră minciună orice afirmație care se dovedește a fi falsă, fără a ține cont de caracterul intențional al acesteia. După vârsta de 8 ani, copiii încep să ia în calcul variabila intențională, astfel încât dacă, de exemplu, părintele îi promite că îi cumpără eclere dar la cofetărie s-au terminat eclerele nu vor mai considera că adultul a mințit.

Majoritatea copiilor cu vârsta între 5 și 9 ani consideră minciunile spuse pentru a evita o pedeapsă ca fiind mai „rele" decât minciunile „nevinovate" de genul „îmi place tunsoarea ta (deși nu este adevărat)". De fapt, în acest interval de vârstă principalul motiv pentru care copiii mint este pentru evitarea unei pedepse. După 11 ani 33% mint pentru acest motiv, în timp ce pentru aproximativ 50% devine clar conceptul de pierdere a încrederii ca urmare a folosirii minciunilor. Astfel copilul din jurul vârstei de 10 ani este pus în situația de a alege între a spune adevărul și a-și asuma riscul de a primi o pedeapsă, dar păstrând încrederea acordată, sau a spune o minciună pentru a evita pedeapsa dar asumându-și riscul de a pierde încrederea celorlalți. Este de fapt o disonanță între scopul pe termen lung versus pe termen scurt. Scăderea încrederii în celălalt în cazul descoperirii minciunii apare și la adulți, chiar și în cazul unor minciuni nevinovate, iar acest lucru poate fi adus ca argument în discuțiile cu copiii, deși conceptul general de „încredere" nu poate fi cu adevărat înțeles decât de o persoană care deja a pierdut încrederea cuiva drag.

După 10-12 ani, copiii nu mai consideră minciuna ca fiind întotdeauna greșită, devin mai „flexibili", înțeleg mai bine nuanțele.
Am avut părinți care m-au întrebat dacă există „mincinoși cronici" care mint mereu și dacă odată cu înaintarea în vârstă copiii mint mai mult sau mai puțin. Discuția ar fi foarte complexă, fiecare copil poate trece printr-o pasă pasageră de mitomanie, poate fi o pasă mai lungă sau mai scurtă, sau se poate transforma în obicei. Cifrele spun că procentul de „mincinoși cronici" este mai mic de 5% și că teoretic odată cu creșterea cresc automat și autocontrolul, abilitățile lingvistice mai fine și practic copilul „capătă experiența" în a minți și „minte mai bine", adică minciunile sunt mai greu de detectat. Din păcate nu a fost făcut un studiu longitudinal, în timp, care să cuantifice frecvența și intensitatea minciunilor la aceiași indivizi în diferite stadii de dezvoltare, pentru a vedea dacă scad, cresc sau se păstrează la același nivel.

Tot conform lui Ekman, copiii care mint cel mai mult au părinți care mint frecvent, o supraveghere parentală mai redusă, provin din familii monoparentale sau cu o căsnicie nefericită, iar spre adolescență se lasă copleșiți de presiunea grupului de prieteni. Pe de altă parte se pare că cel mai puțin mint copiii mai isteți, cu un coeficient de inteligență mai ridicat. S-a încercat și o corelație între gradul de inadaptabilitate și frecvența minciunilor, dar rezultatul este că minciuna este o trasătură a inadaptabilității, nu o cauză a ei!
O sistematizare a celor mai frecvente cauze care îl determină pe un copil să mintă (raportate de copii, părinți, profesori și experți) include:
• Evitarea pedepsei,
• Pentru a obține ceva ce altfel nu poate fi obținut
• Pentru a proteja prietenii de probleme
• Pentru a proteja propria persoană sau pe altcineva de rău
• Pentru a câștiga admirația sau interesul celorlalți
• Pentru a evita crearea unei situații sociale dificile
• Evitarea stânjenelii și a rușinii
• Pentru a menține intimitatea
• Pentru a demonstra propria putere asupra unei autorități
În loc de epilog trebuie să spun că în cazul în care părinții observă comportamente repetitive și îngrijorătoare în această direcție ar trebui să solicite ajutor specializat și că fiecare caz trebuie tratat separat, în funcție de particularitățile sale.

Mulțumim doamnei Simona Cernea pentru ajutorul acordat în realizarea articolului. 

Surse: www.parenting.com; www.parents.com; http://edition.cnn.com