Au ajuns să stea acolo, în acel moment, vorbind, pentru mult timp. Conversația a continuat de la rațe la amintirile lor de când erau mai mici. Am stat pe canapea și puteam să aud fiecare cuvânt pe care îl spuneau prin fereastra deschisă. Greierii cântau, se simșea o briză ușoară și mi-am închis ochii gândind de cât de norocoasă sunt.
M-am luptat de multe ori cu dorința de a mă duce acolo să mă alătur lor. Vocea din capul meu îmi spunea să mă duc acolo și să fiu cu copiii mei și să mă bucur de seara asta cu ei. Dar pentru că sunt toți adolescenți, zilele lor cu mine se împuținează. Oare nu ar trebui să profit de fiecare moment pe care îl mai am cu ei? Oare era prea comodă să mă duc la ei, stând nemișcată și ascultându-i pe furiș?
Nu, nu eram. Am învățat de-a lungul anilor că, uneori, una dintre cele mai faine moduri de a mă bucura de copiii mei este din exterior. Au fost atât de multe moment când erau mai mici și îi surprindeam jucându-se atât de frumos că îmi dădeau lacrimile. Apoi interveneam în joaca lor, să fiu cu ei, să le fac o poză, să îi laud și distrugeam total momentul. De ce oare nu puteam să îi las în pace? Atunci când le ofer spațiu să își creeze propriile amintiri, am observat că le catalizează relația. Dacă ar fi vrut să vin și eu, m-ar fi chemat.
Trebuie să mă obișnuiesc cu ei construindu-și amintiri fără mine. Sunt divorțată și petrec jumătate din timpul lor cu tatăl lor. Nu este mereu ușor când îmi povestesc de cât de amuzante sunt momentele cu tatăl lor și iubita lui la casa de la lac sau în vacanța din Florida. Amintirile lor din copilărie sunt ale lor, nu ale mele. Nu trebuie să fiu prezentă în tot ceea ce fac ei. Nu se simte mereu ca natural pentru mine ca mamă să fiu fără ei într-o vacanță, dar nici nu trebuie să proiectez asta asupra lor și să îi fac să se simtă vinovați. Am propria mea viață și este benefic pentru ei să vadă asta.
Cele mai îndrăgite amintiri din copilăria mea cuprind momentele cu sora mea. Petreceam ore întregi jucându-ne pe afară pe leagănul nostru dintr-o roată de cauciuc agățat de o cracă din arțarul mare din fața casei. Ne jucam în casa noastră din copac și culegeam plante pe care ne prefăceam că le gătim. Puneam păpușile Barbie să alerge la maraton și adoram să ne petrecem zilele de vară în camera de la subsol uitându-ne la telenovele cât părinții noștri erau la muncă. Când am devenit adolescente erau multe seri când comandam pizza și ne plantam în fața televizorului să ne uităm la MTV. Când ne-am luat permisele auto mergeam la cumpărături împreună și la Bufetul Chinezesc local. Acele amintiri sunt atât de prețioase pentru mine și vreau ca și copiii mei să construiască astfel de momente.
Pentru că va veni un timp când eu nu voi mai fi. Și cel mai important lucru pentru mine este ca ei să aibă o relație strânsă unul cu celălalt când se întîmpla asta. Doar pentru că eu nu mai sunt, nu înseamnă că ei nu trebuie să se mai vadă ca o familie și să petreacă sărbătorile împreună. A fi capabilă să îi văd formându-și legăturile dintre ei este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care viața mi le putea oferi. Și da, este extrem de greu să nu intervin când ei au o conversație. Dar a sta relaxat pe canapea în timp ce îți auzi copiii cum se bucură unul de celălalt este unul dintre cele mai minunate sentimente din lume.
Citește și:
Surse foto: istockphotos.com
Surse articol: Text tradus și adaptat după I Finally Learned I Have To Give My Kids Space To Make Memories Without Me, scris pentru Scary Mommy de Katie Bingham-Smith, scriitor și freelancer, care locuiește în Maine, USA, alături de cei trei adolescenți ai ei și două rațe. Când nu scrie, cheltuie prea mulți bani online și bea Cola Zero.
Urmareste-ne pe Google News
