Ghid de la psiholog: 10 motive din cauza cărora copilul nu te ascultă

Din ce motive copilul nu te ascultă

Majoritatea părinților se confruntă cu situații în care copiii nu îi ascultă. Astfel de situații sunt enervante, desigur, dar și extrem de inconfortabile pentru că ți se poate întâmpla să îți dorești să ducă la capăt o sarcină importantă, iar el să se încăpățâneze să te refuze. Indiferent că este vorba despre a închide un joc video sau de a protesta la ora culcării, atunci când repeți la nesfârșit niște solicitări și acestea nu sunt îndeplinite poți deveni frustrat.

Este un aspect normal și sănătos ca un copil să își manifeste independența din când în când, însă are nevoie și să învețe să țină cont de câteva indicații. O modalitate eficientă prin care poți schimba modul în care cooperează sau nu copilul tău constă în modul în care îi oferi indicații. Iată care sunt principalele motive pentru care cel mic/cea mică nu te ascultă:

• Îi dai prea multe avertizări. Atunci când ajungi să repeți de un milion de ori același lucru, întrebând într-un final de câte ori trebuie să îți mai spun? nu faci decât să devii ineficient. Prea multe avertizări îi transmit copilului tău că nu vorbești serios și te va ignora. Oferă o singură dată o avertizare, iar dacă nu ascultă, fii pregătit cu o consecință.
• Faci amenințări fără urmări. În continuarea punctului anterior, amenințări de genul Îți arunc toate jucăriile dacă nu le strângi, nu funcționează de cele mai multe ori și ajungi să le spui doar la nervi. Iar copilul înțelege perfect că nu vei duce la sfârșit amenințarea. Uneori părinții ajung să facă amenințări care par mai degrabă o invitație, precum Ne întoarcem acasă dacă nu te oprești!
• Nu ții cont de consecințele pe care i le-ai prezentat. În mod similar cu amenințările, consecințele negative îți învață copilul să se comporte mai bine în viitor. Însă dacă tu nu le respecți, nici copilul nu va înțelege nimic. Copilul trebuie să învețe că îți respecți cuvântul și că vorbești serios.
• Te angrenezi în lupte de putere. Este mai ușor decât îți imaginezi să fii atras într-o luptă de putere cu copilul tău; cu cât durează mai mult cu atât sunt șanse mai mari ca copilul să evite să facă ce i-ai cerut. Nu te lăsa distras și pregătește-te cu o consecință concretă dacă nu cooperează.
• Ridici vocea. Atunci când copilul nu ascultă mulți părinți sunt tentați să ridice vocea. Însă strigatul are șanse mici să conducă la rezultate pozitive, iar copilul tău va învăța să te ignore. În plus, pe termen lung, țipatul are un impact nociv, distrugând relația voastră și scăzând șansele să fii ascultat în viitor.
• Vorbești prea mult. Atunci când comunici cu un copil trebuie să prezinți lucrurile pe scurt și la obiect. Dacă îi oferi o listă de lucruri pe care le are de făcut îi va fi foarte dificil să țină cont de toate. Nu este bine nici să folosești cuvinte prea complicate și explicații prea stufoase, deoarece se pierde mesajul transmis.
• Copilul tău este concentrat pe altceva. Uneori copiii ajung să fie atât de concentrați pe o anumită activitate, încât pur și simplu nu te pot auzi. Acesta nu este neapărat un lucru rău, deoarece este capabil de concentrare. Îi poți solicita atenția completă atunci când vrei să discutați ceva serios.
• Tu ești concentrat pe altceva în timp ce vorbești cu copilul tău. Se poate întâmpla să faci curat sau să pregătești masa și să îi reamintești de temă, așa că ajungi să urli dintr-o parte în alta a casei. Ori de câte ori ai posibilitatea este indicat să discuți cu copilul față în față deoarece vor crește semnificativ șansele să fii cu adevărat auzit.
• Critici copilul. Cu siguranță ajungi ignorat dacă nu faci decât să arunci critici de dimineața până seara. Cel mic/cea mică nu te va asculta pentru că ai deprins un obicei de a fi negativ.
• Ordoni sau cerșești. Atunci când ai un ton extrem de autoritar sau când pari cu adevărat milog nu faci decât să crești șansele de a fi ignorat. Solicitările către copii trebuie făcute pe un ton plăcut, dar ferm, găsind calea de echilibru.

 Opinia specialistului

Simona Cernea, Psihoterapeut, completează:

Punctul de echilibru dintre a fi un părinte prea autoritar sau unul „laisez faire” este destul de fragil, de greu de găsit și mai greu de păstrat, dar nu imposibil. Desigur că fiecare copil are caracteristicile sale proprii, un temperament înnăscut și o personalitate în formare, fiecare adult este unic, fiecare familie este un sistem aparte, ce să mai vorbim despre situațiile concrete, atât de diverse. Aceasta este o serie de motive pentru care evit să emit soluții universal valabile, pentru că fiecare situație ar merita o atenție aparte.

Trecând însă peste toate trebuie să plecam de la ideea că în orice situație educația unui copil trebuie să se facă pe o bază stabilă de atașament, să se sprijine pe o relație bună, strânsă, pozitivă între adult și copil. Iar între cei doi, cel care are capacitatea de a lua decizii, de a fi calm, de a cere lucruri în mod corespunzător este și trebuie să fie adultul. De cele mai multe ori este mai important cum cerem ceva, decât ce anume cerem. În funcție de capacitatea și modalitatea noastră de a cere ca un anumit lucru să se întâmple avem mai multe sau mai puține șanse de a reuși.

Iar cum am mai spus și în alte ocazii, copiii învață cel mult mult atunci când le oferim modelele și contextele potrivite. Știu că este o povară greu de dus pentru părinte de a fi mereu un exemplu, un model pentru copiii săi, dar din păcate ei învață de la noi și în momentele de vulnerabilitate, de furie, sau de frică. Învață cum să se comporte în situații similare.

Spuneam mai devreme că educația trebuie să se bazeze pe o relație pozitivă copil-adult și pe modelele și contextele potrivite. Trebuie să plecăm de la premisa că cei mici nu sunt niște mici drăcușori care caută în permanență să ne apese anumite butoane (deși știu foarte repede cum să le găsească) și că atunci când ei nu răspund la anumite cereri este pentru că nu știu sau nu pot; iar aceste opreliști nu sunt neapărat de ordin fizic sau cognitiv, ci pot fi de ordin emoțional, ca o modalitate de a atrage atenția asupra lor, de a trage un semnal de alarmă asupra unei situații, și atunci noi trebuie să fim lângă ei și să descifrăm misterul.

Iar ca să setăm o relație pozitivă și o bază de atașament securizant, la rândul nostru trebuie să fim și să ne comportăm în anumite feluri cu cei mici. Un bun părinte nu este acela care nu cere lucruri sau care nu setează limite și reguli și nici acela care nu aplică consecințe. Un bun părinte trebuie să fie

• predictibil (adică să se comporte la fel în situații similare, să măsoare totul cu aceeași oca, să îi dea copilului un sentiment de siguranță prin faptul că știe la ce să se aștepte de la el în diferite situații)
• responsiv (copilul să știe că poate primi ajutor atunci când îl solicită, că părintele este acolo pentru el),
• accesibil (din păcate există și părinți care chiar dacă sunt prezenți fizic ei nu sunt accesibili pentru copii, sunt prezenții absenți)
• disponibil (să nu muncească tot timpul, să aibă timp pentru copil)
• afectuos (să își arate dragostea și afecțiunea pentru copil prin comportamente și cuvinte specifice). În momentul în care noi suntem așa pentru copiii noștri și ei vor deveni mai ascultători, mai complianți la reguli, mai maleabili.

Reguli de disciplină de la psiholog

Spuneam că din punctul meu de vedere nu există reguli universal valabile despre cum facem un copil să ne asculte, dar ca un rezumat a ceea ce înseamnă disciplinarea din perspectiva mea aș spune așa:

1. Relația părinte-copil: Orice formă de disciplinare se face pe baza unei relații strânse, pozitive, în care copilul se simte iubit, respectat, apreciat. Copiii nu ar trebui să facă niciun efort pentru a plăcea și a fi iubiți de propria familie, dar nu suntem prietenii copiilor noștri
2. Comunicarea eficientă: trebuie să ne asigurăm că mesajul nostru este înțeles corespunzător de către copil și să fim atenți la toate componentele comunicării - verbală, non verbală și paraverbală, inclusiv componente ce țin de mediul înconjurător și care pot bruia mesajul
3. Dezvoltarea unui sine sănătos al copilului, care este obiectivul pe termen lung al parenting-ului, adică modul în care acțiunile noastre vor influența dezvoltarea copilului în viitor și cum anume vrem să îl modelăm
4. Să înțelegem vârsta biologică la care copilul se află pentru a putea acționa în concordanță. Pentru etape diferite de vârstă există modalități specifice de disciplinare
5. Disciplinarea înseamnă mai mult decât corectarea unui comportament inadecvat. Înseamnă de asemenea adoptarea, învățarea  unor comportamente noi și consolidarea unor comportamente existente, precum și deprinderea unui comportament pe care copilul „nu vrea” să îl adopte. Deoarece prea multă vreme disciplinarea a fost sinonimă cu pedeapsa, acum tot mai mulți părinți se feresc de aplicarea până și a celor mai banale consecințe deoarece le consideră pedepse
6. Trebuie să combinăm fiecare interacțiune negativă cu mai multe pozitive sau neutre
7. Nu este necesar să microgestionăm fiecare aspect al vieții copilului - nu este necesar să avem reguli pentru orice
8. Toti adulții implicați în creșterea și educarea unui copil trebuie să cunoască și să fie de acord cu regulile și consecințele lor- Nu vă autosabotați
9. Fiti consecvenți
10. Spune. Crede. Acționează (say it, mean it, do it)- fără amenințări goale, niciodată. Și încă un aspect la care trebuie să fim atenți este acela de a aplica o consecință pe care noi în calitate de părinți o putem respecta. Decât să spun unui copil că nu are voie în parc o săptămână (ca urmare a unui lucru pe care l-a facut) și de mâine să uit și să îl las, mai bine nu îi mai spun nimic.

Surse: www.verywellfamily.com, psychcentral.com, www.parents.com