10 fraze prin care îți rănești profund copilul și ce să spui în schimb

„Mă scoți din sărite/Mă înnebunești!”

Oricând pot interveni situații în care nu mai suporți comportamentele copilului și observi că nimic din ceea ce face/spune nu este așa cum ți-ai dori. În aceste condiții, ești tentată să-i spui că este rău/rea, neascultător/neascultătoare și să-i aduci numai reproșuri. Înainte să faci asta, ia în calcul sfatul psihologilor: încearcă să înțelegi motivele pentru care copilul adoptă un comportament. Străduindu-te să-l înțelegi, ajungi treptat la concluzia că la mijloc nu este răutate, ură sau intenția de a te supăra. În schimb, poate fi vorba despre anxietate, despre nesiguranțe, despre frustrări, despre faptul că nu deține încă suficiente abilități de comunicare etc.

În loc să vii în fața lui și să-i adresezi cuvinte care îl rănesc, mai bine încearcă să rămâi cât mai calmă și să-i zici: „Nu îmi place când...”. Vino apoi cu argumente pe înțelesul său, astfel încât să înțeleagă cum comportamentul său te afectează. Acționând așa, îl determini să învețe să țină seama și de sentimentele celorlalți.

De asemenea, nu greșești nici dacă îi arăți exact ceea ce te deranjează, făcându-l să înțeleagă anumite consecințe ale faptelor sale. Spre exemplu, ai putea să-i spui: „Ai aruncat pe jos jucăria și acum ea are nevoie de o pauză.” Cu cât îți păstrezi calmul, cu atât îi arăți că te poți controla și devii un model pentru el.

„Ești mincinos/mincinoasă”

Este firesc să te superi când copilul tău te minte. De pildă, observi că din portofel îți lipsesc bani și îți dai seama că el ți i-a luat. Primul impuls este să-l acuzi și să-l cerți, dar mai util este să afli de ce te minte. Cauzele care îi determină pe copii să-și mintă părinții sunt variate, ca de exemplu:

• Să încerce să acopere ceva ce au făcut pentru a nu fi pedepsiți;
• Să atragă atenția;
• Să vadă cum reacționează cei din jur;
• Să obțină ceea ce vor;
• Să evite să rănească pe cineva.

Un copil începe să mintă în jurul vârstei de 3 ani, iar acest obicei ia amploare între 4 și 6 ani. Pe măsură ce crește, minciunile sale devin mai complicate și este mai greu să le descoperi.

În loc să-i aduci un reproș care îl poate răni profund și care îl poate face să creadă că într-adevăr este mincinos, fii cât mai răbdătoare și vino cu soluții menite să-l încurajeze să spună adevărul. Printre asemenea soluții se numără:

• Fii un model pentru el, venind cu un exemplu din propria ta experiență: „Azi am greșit ceva la serviciu, dar i-am spus șefului meu ce am făcut ca să putem corecta”;
• Asigură-l că se poate baza pe tine, că împreună puteți găsi o soluție: „Dragul meu/draga mea, vreau să îți spun că atât eu, cât și tatăl tău, te putem ajuta când ai nevoie de ceva. Trebuie doar să ne spui. Am observat că din portofelul meu lipsesc bani. Ar trebui să vorbim despre asta”;
• Arată-i că nu trebuie să se ascundă de tine când greșește: „Văd că aici a fost un accident cu laptele. Hai să-l ștergem, să facem curat”;
• Laudă-l ori de câte ori îți spune ceea ce s-a întâmplat: „Sunt mândră de tine că mi-ai povestit ce ai făcut. Să vedem cum îndreptăm lucrurile”;
• Încearcă să porți discuții prin care să-i arăți că nimănui nu îi plac minciunile: „Cum crezi că s-ar simți mami dacă ar afla că tati a mințit-o?”, „Ce se întâmplă dacă o păcălești pe doamna învățătoare?” etc.

„Nu e mare lucru ce ai pățit”

Face parte dintre frazele ce rănesc un copil, dat fiind faptul că îi demonstrează că nevoile/ problemele sale nu sunt luate în serios, că nu are cine să-l asculte, că nu se poate baza pe nimeni. Când vede o asemenea atitudine, pe viitor preferă să se ascundă, să nu exprime ceea ce simte. În timp, ajunge la frustrări, la stări de anxietate, la depresie.

Nu este simplu să gestionezi eșecurile, momentele de criză ale copilului, dar unul dintre demersurile ce te ajută în acest sens este să faci tot posibilul să-l înțelegi. Ascultă-l, nu îl întrerupe, analizează lucrurile și abia apoi găsește-ți cuvintele potrivite. În niciun caz nu îi arăta că nu îi iei în serios trăirile, sentimentele! 

Pentru a se convinge că este ceva firesc să dezvăluie ceea ce simte, spune-i că îi ești alături, că îl iubești necondiționat, că ai încredere în el și că orice are o soluție. Cuvinte pe care i le-ai putea adresa într-un moment de cumpănă sunt și acestea: „Știu că ești (trist/ă, dezamăgit/ă, furios/oasă), dar sunt lângă tine și putem rezolva situația. Să vedem cu ce să începem...”. 

„De ce nu poți să fii și tu ca sora ta/ca fratele tău?”

Nu este neobișnuit să îți compari copiii, dar nu îi lăsa și pe ei să vadă asta. Mai presus de orice, ține minte că fiecare copil este diferit, că are propriul ritm al dezvoltării, propriile aptitudini, dar și „puncte” mai slabe. 

Când nu te abții și le reproșezi copiilor tăi că nu sunt precum frații/surorile lor, nu faci altceva decât să alimentezi rivalitatea dintre ei, o competiție nesănătoasă, ce îi poate afecta și în viața de adulți. Fiecare dintre ei va dori să-ți demonstreze că este mai bun decât celălalt, că merită să-l/să o iubești mai mult etc. Dacă insiști asupra acestor comparații, îți proiectezi o dorință care nu este realistă asupra copiilor tăi. În plus, nu reușești să schimbi atitudini sau comportamente. Ceea ce faci este să creezi presiuni, frustrări, obligându-l pe unul dintre copiii tăi să facă lucruri pentru care nu este pregătit, îi afectezi stima de sine și îl faci să creadă că nu este iubit.

Un demers adecvat este să-i încurajezi și să-i lauzi pe fiecare în parte pentru calitățile/abilitățile lor: „Ți-ai încheiat singur/ă toți nasturii de la haină”, „Ai văzut că florile aveau nevoie de apă și le-ai udat înaintea mea” etc. 

În același timp, este binevenit să încurajezi cooperarea între frați. De pildă, ai putea să spui: „X, du-te la fratele tău/la sora ta și vedeți cum puteți aranja jucăriile din cameră ca să aveți mai mult loc de joacă”. 

„Lasă-mă în pace!”

Tumultul vieții în care trăim și multitudinea responsabilităților te pot copleși mai mult decât crezi. În aceste condiții, nu este de mirare că vrei să ai parte și de câteva momente de liniște, în care să nu te deranjeze nimeni, nici măcar copilul tău. Chiar dacă simți asta, nu trebuie să-i transmiți lui asta, întrucât așa îl determini să creadă că nu se poate baza pe tine, că îl respingi. Acest mesaj i se poate întipări adânc în suflet și îl va face să sufere și când va crește. Prin urmare, renunță să rostești în fața lui cuvintele care îl pot răni mult: „Lasă-mă în pace!” 

Ceea ce trebuie să faci este să-i arăți că, după ce termini ce ai de făcut, îi poți dedica timp. Spre exemplu, în funcție de vârsta pe care o are copilul tău, îi poți face următoarea promisiune: „Mai am treabă X minute. Joacă-te în continuare cu mașinuțele și arată-mi și mie cum le aranjezi. Ne putem juca afară de îndată ce termin treaba.”

În legătură cu promisiunile pe care le faci, este esențial să te ții de ele pentru ca micuțul tău să aibă în continuare încredere în tine. De asemenea, acestea îi arată cât de important este pentru tine, cât de mult îți dorești să-ți petreci timpul și cu el. Nu în ultimul rând, promisiunile respectate îl motivează să te respecte și mențin încrederea dintre voi la un nivel ridicat. 

„Ce nu e în regulă cu tine?”

Odată ce aude asemenea cuvinte din partea unui părinte, copilul se simte criticat, judecat, chiar dacă intenția nu este aceasta. Psihologii sunt de părere că este neapărat necesar să le eviți întrucât, pe viitor, se va abține să mai aibă anumite reacții, să se exprime într-un anume fel, temându-se că este ceva greșit, care nu este pe placul tău. Așa ajunge să acumuleze frustrări, devenind incapabil să-și dezvăluie adevăratele trăiri și stări. Pericolul devine mai mare când zici „Ce nu e în regulă cu tine?” pe un ton iritat, ca și cum ai face un reproș.

Pentru a nu crea astfel de situații, încearcă să rămâi cât mai calmă și să-i adresezi copilului tău aceste vorbe: „Ce te deranjează? Ce te supără?” Așa îl faci să înțeleagă că îi ești alături, că vrei să îl ajuți, că ești deschisă dialogului și că nu te deranjează să-l asculți. Pe măsură ce timpul trece, te asiguri că nu ajunge la următoarea concluzie: „Este greșit să fiu supărat/furios etc. Sunt o persoană rea.”

„Nu e treaba mea. E problema ta, o rezolvi singur/ă”

În momentele încărcate de tensiune, când te saturi de anumite lucruri, îți este greu să te abții și să nu-i spui copilului tău să-și rezolve singur problemele. Uiți însă că nu dispune de toate abilitățile care să-l ajute, că este încă un copil și că are nevoie de sprijinul, de orientarea venite din partea altcuiva. De altfel, una dintre „misiunile” tale de părinte este să-l ajuți să învețe să devină cât mai independent în găsirea de soluții. 

Printre vorbele potrivite, care nu îl rănesc și care îi dau încredere în sine și în cei din jur, se regăsesc:

• „Cum ai vrea să te ajut?”
• „Să-ți arăt cum ai putea să...?”
• „Vrei să îți dau idei și apoi tu să alegi ceea ce crezi?” 

Ca să nu se simtă neajutorat când are de rezolvat ceva, învață-l să-și construiască un plan bazat pe acești pași:

• Identificarea problemei;
• Găsirea a cel puțin 5 soluții: în acest scop, puteți face o ședință de „brainstorming”, în care să veniți cu cât mai multe idei;
• Identificarea punctelor „tari” și ale celor „slabe” din cadrul fiecărei soluții;
• Alegerea unei soluții;
• Testarea soluției găsite: încurajează-l și să recurgă la alte soluții pe care le are dacă prima nu funcționează. 

„Dacă m-ai iubi nu ai...”

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le poți face este să ajungi să pui în discuție dragostea dintre tine și copil când acesta nu adoptă un comportament dezirabil. Printr-o asemenea abordare îi sădești în suflet îndoieli, îl faci să creadă că nu este capabil să te iubească. 

Când un copil aude de la unul dintre părinții săi „Dacă m-ai iubi nu ai...”, nu se simte doar vinovat, ci devine și „victima” șantajului sentimental. Din cauza acestuia, stima sa de sine și încrederea în ceilalți au de suferit, simțindu-se totodată lipsit de sprijin în fața obstacolelor întâlnite. Cu alte cuvinte, nu este greu să ajungă să-și spună: „Nu o iubesc pe mama/Nu îl iubesc pe tata dacă am făcut... Problema sunt eu.”

Ca să nu-l vezi copleșit de teama de eșec și de resentimente față de tine, ori de câte ori ești mânioasă și ai vrea să-l convingi venind cu argumentul „Dacă m-ai iubi nu ai...”, mai bine spune-i direct ce te deranjează și arată-te dispusă să vii cu soluții pentru depășirea momentului critic: „Mă deranjează să văd că....Hai să vedem ce putem face pentru a nu mai...”. Totodată, nu greșești nici dacă îi pui această întrebare: „Cum te-ai simți dacă ai vedea și tu că..., așa cum am văzut eu?”, „Ție ți-ar plăcea să...?”. Acționând așa, îi stimulezi empatia. 

„Băieții mari/ Fetițele mari nu plâng”

Dacă nu vrei să-ți rănești copilul, nici să-i alimentezi sentimentele de vinovăție și să-l crești cu ideea că lacrimile sunt un semn de slăbiciune, abține-te să vii cu asemenea vorbe în fața lui. Gândește-te permanent că tristețea, clipele în care simți că trebuie să te eliberezi cumva sunt firești și că oricine are dreptul să plângă, indiferent de vârstă. Mai mult decât atât, plânsul este o formă de comunicare pentru cei mici, o încercare de a striga după ajutor. 

Mesajul pe care trebuie să-l transmiți copilului este: nu este greșit să plângi, ai libertatea să te exprimi cum vrei, nu faci nimic rău. Practic, așa îl înveți cum să-și dezvăluie emoțiile, stările, nu cum să le suprime și să-și împovăreze sufletul. Din acest motiv, în loc de  „Băieți mari nu plâng/ Fetițele mari nu plâng”, dovedește-i cât de mult îți pasă de ceea ce simte, că vrei să-l ajuți și că se poate baza pe tine oricând: „Văd că ești dezamăgit/ă, trist/ă, furios/furioasă pentru că...Ai vrea să te îmbrățișez sau vrei să te las să stai singur/ă? Hai să vedem ce putem face pentru a...”.

„Noi niciodată nu o să ne putem permite...”

Fără să realizezi, asemenea cuvinte îl pot răni și ele pe copilul tău. Nu numai că se poate simți inferior celor care își permit un anumit lucru, dar nici nu va fi optimist și încrezător că pe viitor dorințele i s-ar împlini. 

Mai mult decât atât, când spui „Noi niciodată nu o să ne putem permite...”, devii cumva o „victimă” în fața copilului, este ca și cum i-ai cere să-i fie milă de tine. Poți să-ți schimbi atitudinea dacă profiți de o situație mai dificilă din punct de vedere financiar ca să-i arăți că este foarte important să-ți gestionezi cu atenție cheltuielile ținând seama de priorități, de nevoile reale din familie. Spre exemplu, explică-i cât de mult contează și să economisești și să cauți mai multe variante de preț până când îl găsești pe cel care te avantajează. De pildă, spune-i:  „Nu ne permitem biletele la „Disneyland” anul acesta pentru că ele nu fac parte din bugetul familiei. Dar putem să strângem fiecare bani de acum înainte ca să reușim la anul” sau „Dacă găsim biletele la un preț mai mic, sigur că le cumpărăm.”

Nu îl încărca pe copil cu dificultățile financiare dintr-un anumit moment, ci stai cu el de vorbă despre cum poți fi mai motivat să economisești chiar și mai mulți ani pentru a-ți îndeplini un obiectiv, un vis.