Valorile morale nu sunt o virtute cu care oamenii se nasc, ci o dobândesc, în funcție de educație, de capacitatea de a acumula informații, de a le percepe corect, și de conjuncturile vieții. Chiar dacă uneori ai impresia despre copilul tău că nu este atent la ce se întâmplă în jur sau că nu îl interesează să învețe, acesta se află în permanență în procesul de învățare și adaptare. Acesta urmărește, chiar dacă nu la modul conștient, ceea ce fac adulții, cum reacționează în diverse situații, și încearcă să integreze asta în propriile acțiuni. Importanța adevărului și acțiunea de a spune o minciună, sunt noțiuni pe care copilul le înțelege, pe măsură ce se dezvoltă.
Până la vârsta de 3 ani, copilul este foarte dependent de părinți, iar minciunile spuse în această etapă reprezintă metode de apărare. Aceștia intuiesc foarte bine atitudinea părintelui, din tonul vocii, prin urmare când este întrebat dacă a spart un obiect sau a vărsat un pahar pe covor, instinctul va fi să spună că nu. Dorința copilului este să nu aibă parte de o mustrare din partea părinților, mai ales că este atât de dependent de ei, iar în momentul în care este certat, nu se mai simte în siguranță.
După vârsta de 3 ani, până la 7 ani, copilul încă nu face complet diferența dintre fantezie și realitate, iar jocurile lor sunt rodul imaginației. Uneori granița dintre ceea ce au inventat și realitate este foarte fină. Pentru adulți, aceasta este o etapă amuzantă și deseori iau parte la aceste "înflorituri" ale copilului. Prietenul imaginar este un personaj extrem de întâlnit, la majoritatea copiilor. Mulți părinți acceptă această fază și ajung să-l trateze pe acest prieten imaginar, ca și cum ar exista. Creativitatea trebuie încurajată, dar părinții au datoria de a-l ajuta pe copil să înțeleagă unde se termină joaca și unde începe realitatea.
După vârsta de 5 ani, copilul începe să înțeleagă mai bine ce reprezintă o minciună. Dacă i s-a explicat importanța adevărului ș în familie nu au fost tolerate minciunile, va face în așa fel încât să respecte această regulă. La această vârstă, își dorește să semene mai mult cu un adult și să primească validare din partea "celor mari", prin urmare în anumite situații chiar va fi atent și la cei din jur, dacă spun adevărul sau nu.
După vârsta de 10 ani, copilul stie exact ce înseamnă o minciună și de ce nu este în regulă să mintă. Atunci când între particularitațile dezvoltării lu, și ce se întâmplî în jur, apar discordanțe, copilul poate ajunge să simtă că este nevoit să mintă, că îi aduce diverse foloase și că această atitudine nu este atât de gravă.
Iată câteva motive pentru care un copil ajunge să spună minciuni:
Mascarea greșelilor. Atunci când copilul face tot felul de trăznăi, își dorește ca acestea să dispară. În primă fază, când mama îl întreabă dacă el este făptașul, primul instinct este să spună că nu. De la o anumită vârstă, imediat dupa ce spune asta, își dă seama că minciuna este evidentă. Apoi persistă în alte minciuni, din dorința de a o scoate la capăt. Chiar dacă știe că părintele s-a prins care este adevărul, situația a scăpat de sub control. Într-un final, se alege cu trei probleme: greșeala inițială, minciuna spusă ulterior și faptul că părintele este supărat pentru toate acestea.
Frica. Uneori minciunile copilului sunt izvorâte din frica față de repercursiuni. Atunci când părintele este violent fizic și/sau verbal, sau are reacții foarte dramatice, copilului îi este atât de frică de consecințe, încât preferă să mintă.
Din dorința de a nu face lucrurile care îi displac. Atunci când este de exemplu, este întrebat de tema la matematică, sau punerea în ordine a jucăriilor, copilul vrea să scape de această povară, dar fără să o simtă ca pe un eșec. Prin urmare, spune că s-a ocupat de aceste lucruri, chiar dacă nu este adevărat. Adevărul iese foarte ușor la iveală, însă la această vârstă, percepția de moment asupra situației, primează.
Pentru nevoia de adaptare. Copilul care are o stimă de sine scăzută, își dorește cu ardoare să fie apreciat și validat, în orice grup. Pentru a fi plăcut de toată lumea, ceea ce în mod normal este imposibil, consideră eficient să mintă legat de preferințele sale, acțiunile prezente sau viitoare. Cosmetizează adevărul și îl face să pară mai interesant, pentru a fi original.
Din cauza regulilor foarte stricte. Atunci când părinții nu îi permit copilului să se dezvolte natural, să experimenteze, conform valorilor morale și a principiilor de siguranță, acesta se vede nevoit să mintă, pentru a trăi anumite experiențe. Copilul este posibil să se simtă sufocat, îngrădit, fără să existe niște motive pe care să le considere măcar parțial îndreptățite. De aceea este de preferat ca părinții să găsească o cale de mijloc între disciplină și libertate.
Copierea comportamentului părinților. Atunci când adulții găsesc tot felul de scuze, fie pentru a nu merge la serviciu, fie pentru a anula o întâlnire, sau pentru a nu face ceva, este normal ca în timp, copilul să copieze acest comportament. Una dintre cele mai bune metode, pentru a-i insufla copilului valori morale, nu este doar comunicarea, ci mai ales exemplul personal. Prin urmare, dacă viața de adult chiar te obligă la a spune minciuni, din când în când, asigură-te că nu le spui în prezența copilului, care la această vârstă, își formează discernământul.
Daca te afli în situația în care copilul tău începe să parcurgă aceste etape, există metode prin care poți avea situația sub control:
Fii un părinte implicat în viața copilului tău. Dacă îți dorești să nu te mintă, iar copilul tău să simtă că îți poate spune orice, asigură-te că ai grijă să construiești această relație de prietenie, zi de zi. Demonstrează-i că și atunci când greșește, îi oferi suport și discuți pentru rezolvarea problemei, după care îi explici raționamentul pe care este bine să-l aibă în viitor.
Fii atentă la cum se poartă cu cei din jur. Nu trebuie să te intereseze să nu te mintă doar pe tine, ci și pe cei din jur. Dacă înțelege cu adevărat importanța corectitudinii, o va aplica în majoritatea cazurilor, cu toți cei din jur. Chiar dacă minciuna nu este majoră, și nu te afectează în mod direct, explică-i unde a greșit, încurajează-l să-și asume greșeala față de acea persoană și să recunoască . Astfel, va înțelege că fiecare minciună atrage după sine repercursiuni, care pot fi mult mai mari decât spunerea adevărului.
Explica-i, chiar de la vârsta de 6 ani, că libertatea este strâns legată de responsabilitate. Nu poate face lucruri "de adult", dacă nu își asumă realitatea și încearcă să o deformeze. De asemenea, fiecare faptă trebuie asumată. Exercițiul începe de la lucruri mărunte. Își dorește libertatea de a rămâne peste noapte la un prieten? Perfect! Doar că înainte, trebuie să se asigure că-și face temele în avans, sau pentru ca a petrecut mai mult timp jucându-se, trebuie să-și facă treaba cu mai multă concentrare și determinare. De asemenea, trebuie să înțeleagă responsabilitatea față de minciuna în sine, și efectul pe care aceasta o are asupra celorlalți, și asupra propriei vieți. Dacă a mințit legat de școală, părinții află, profesorii la fel, problema trebuie rezolvată în continuare, și în plus, trebuie să suporte și faptul că cei din jur îl percep altfel, dupa ce a mințit. Existența unui precedent îi poate îngreuna viața, iar asta o poate înțelege chiar de la vârste fragede.
Deși in teorie minciuna este de evitat și într-o lume ideală nu ar trebui să existe, nu este posibilă eliminarea ei în totalitatea. Ca în orice alt aspect, esențial este evitarea extremelor, iar ca părinte, poți sî îți dai interesul pentru a-i insufla copilului tău simțul corectitudinii. În timp, pe baza propriilor experienșe, va putea trăi în așa fel încât să nu fie nevoit să mintă, înțelegând că acest drum este unul ce îți răpește libertatea și demnitatea.
Urmareste-ne pe Google News
