Am un copil sincer. Pe langa faptul ca e bolnavicios, dupa cum ati aflat deja, bietul de el (glumesc desigur, nu-i plang de mila, ba dimpotriva sunt extrem de mandra de el) sufera de o sinceritate...contagioasa. Si drept sa spun e boala grea in contextul societatatii moderne. Poate o fi vreo zestre genetica, caci recunosc ca nici eu nu stau prea bine la capitolul minciuna. Adica ma inrosesc (ca sa nu zic ma inverzesc) cand stiu ca-mi iese vreo perla neadevarata din gura si ma fastacesc de uit de mine; asa ca evit sa mint pe principiul ca daca nu te pricepi la ceva, mai bine o lasi balta. Din pacate, din acest motiv imi este afectata in acest mod si diplomatia, care lipseste aproape cu desavarsire. Adica imi ies vorbele ca din topor si nu rareori mi se intampla sa dau cu bata in aceeasi...balta. Ceea ce nu e neaparat rau, depinde desigur foarte mult de situatie. Dar sa revenim la cel mic, care se pare ca imi calca pe urme. Iata cateva situatii concrete, in cazul in care poate nu ati inteles cum poate prea multa sinceritate sa va bage in bucluc:
Din prea multa sinceritate
1. Suntem pe strada/magazine cu diverse persoane in jur (caci evident e vorba de spatiu public). Si observa, sa zicem, un individ/individa cu o problema ce tine de aspectul fizic. Fie ca e vorba de o persoana cu un handicap sau de una cu o alunita de dimensiuni neobisnuite intr-un loc vizibil ma trezesc cu intrebarea: "mami, da' de ce nenea ala nu are o mana?" sau "mami, de ce tanti aia are o alunita atat de mare?". Evident, prima intentie este sa ma 
bag in pamant de rusine (strutii stiu mai bine cum sta treaba) si incerc sa aplanez vorbele rostite pe o tonalitate greu de ignorat: "Nu stiu mami, dar vorbeste si tu mai incet ca suntem pe strada si ne aude lumea si nu e frumos sa vorbesti despre alti oameni etc." Subliniez ca, desi mentionata constant (de mine desigur), atentionarea in cauza nu a avut niciodata succes si a continuat/continua sa fie ignorata cu fiecare noua ocazie.
2. Tot pe strada/in magazine (prin aceste locuri socializam/interactionam cu alti membri ai speciei cel mai des) observa un varstnic/varstnica si apare de data asta o exclamatie, cu o nota relativ retorica: "ia uite ce baba batrana! De-abia se taraie!" in conditiile in care "baba" se afla la circa 10 cm de noi si ne priveste cu dezaprobare (a se citi leganand sistematic din cap). Desi speram/mizam pe faptul ca nu aude, simturile ii sunt perfect functionale si se intreaba ce fel de educatie i-am oferit copilului de isi "permite" sa vorbeasca astfel. Nu cu mult timp in urma mi s-a intamplat, circuland cu autobuzul, sa am "norocul" de a fi insotiti de un personaj placut mirositor (a se citi genul aurolac, nespalat de cateva luni bune, cu cateva sacose din care curgeau niste zoaie greu de identificat, cu un miros specific). Aplic aceeasi metoda de refugiu ca si mai sus, desi luatul talpasitei are un succes mult mai mare (privirile taioase sunt greu de suportat); in situatia recenta mentionata, a avut un impact rapid atentionarea ca nu putem anticipa reactiile respectivului personaj (baietelul meu s-a limitat la tinutul nasului in fular/servetel umed iar comentariile asociate au disparut, evident nu si privirile cu subinteles).
Doamna Daniela Dumitrescu, Psiholog clinician, psihoterapeut CBT, practicant metoda ESPERE® http://www.danieladumitrescu.blogspot.com:
"Copilul traieste realitatea inconjuratoare nefiltrata de cenzurile mentale. Copilul vede, percepe, simte si se lasa in reactiile pe care aceste perceptii, pe care aceasta realitate i le produce. Daca vede ceva ce nu-i place, va spune lejer ca nu-i place! Daca doreste ceva, spune din nou! Copilul comunica liber, mai degraba reactiv decat selectiv. Deci aceasta sinceritate "brutala" de care ati vorbit, nu este decat o etapa fireasca de dezvoltare. Sigur ca momentul in care copilul isi vede mama ca vorbeste frumos cu vecina de la 3 si dupa ce se indeparteaza 5 metri o injura, este debusolant pentru ei, pentru ca nu mai inteleg care este adevarul si nu-si mai recunosc propria mama. Sunt copii care chiar isi intreaba mama de ce se comport asa. Si atunci copiii "gafeaza" punand adultul in situatia de confruntare cu propria ambiguitate atitudinala si invata ca, uneori, adevarul este fasonat sau chiar ascuns.
Pe masura ce copilul creste si isi insuseste regulile de conduita, de politete, de bune maniere, invata ca nu este "frumos" sa-i spui vecinei de la 3 ca are nasul mare si parul ciufulit, chiar daca realitatea o confirma! A cosmetiza realitatea este un element civilizator, este masura gradului de cultura. O persoana educata este o persoana care vorbeste frumos, nu jigneste, nu spune lucrurilor chiar pe nume, ci le da o forma eleganta.
Minciuna are, in sensul acesta, o functie sociala. Ne folosim de minciuna atunci cand adevarul este inconfortabil fie pentru noi, fie pentru celalalt."
3. Urmeaza in topul situatiilor penibile acele momente in care simte nevoia (de neinteles) de a impartasi, din nou in public, niste probleme care tin de mine de data asta. Fie ca am nevoie urgenta la toaleta, fie ca ma doare stomacul sau ca am uitat sa ma machiez de dimineata/sa-mi schimb treningul de casa cu haine mai...omenesti, apare acelasi tip de intrebare. Cand, bineinteles, nu suntem numai noi doi, pe un ton suficient de strident incat sa auda si ultima persoana de la rand sau cea care tocmai a intrat pe usa: "nu mai rezisti mami? Te doare rau burta?" (asta e varianta pentru voi, caci intrebarile sunt muuult mai stanjenitoare) sau "mami, nu-mi place de tine cand te imbraci asa... De ce esti in hainele de casa?" Ultimul exemplu s-a petrecut chiar recent in incinta unei 
institutii medicale. Am incercat sa ies basma curata motivand ca nu sunt doar haine de casa, ca sunt mai comode, ca nu am apucat sa ma schimb etc. Norocul meu ca erau in apropiere doar mame, care stiu exact cum sta treaba cand vine vorba de "dichisitul" post partum.
4. Exista si alternativa variantei de mai sus ca problemele impartasite cu restul "auditoriului" sa faca parte din sfera personala. Adica "stii ca mi-a iesit o buba ciudata pe picior" sau "imi curg niste muci verzi". Privirile oripilate ale celor din jur (adulti, desigur) se pare ca nu au niciun fel de impact; sunt de fiecare data ignorate in mod bizar. Interesant de observat este faptul ca eventualii mici participanti la "auditie" (fara voia lor) sunt extrem de atenti, captivati de orice vorba de "duh" de-a unui seaman. De parca ar afla niste adevaruri nestiute de nimeni, al caror substrat e sorbit cu nesat (a se citi, ciulesc urechile la fiecare silaba); drept dovada aud nu de putine ori un soi de ecou "i-auzi mami, baiatul ala are o buba pe picior" sau "are niste muci verzi". Eu de ce n-am? Sau varianta la fel de posibila: "N-am si eu?"
5. Nu in ultimul rand, cred ca nu va sunt straine episoadele de tipul "secretelor". Fie ca eu, un coleg de scoala sau orice alta persoana ii incredinteaza un asa-zis secret (asa-zis pentru el, in realitate chiar e un lucru ce ar trebui pastrat doar pentru el), acesta este aproape imposibil de neimpartasit. In urma unei pisalogeli (nesfarsite) de genul "mami, pot sa-i spun si lui tati?" sau "sa vezi ce secret mi-a zis X", conceptul de secret pare total strain. Chiar si propriile 
prostioare ies la iveala mult prea repede (nu ca ar fi ceva rau), fiind deseori insotite de completarea: "bine, iti zic, dar sa nu te superi", fara ca macar sa i se solicite vreo...destainuire speciala. Si pe el, din pacate pentru el si din fericire pentru mine, il da de gol expresia fetei. Asa ca stiu, chiar inainte sa-mi zica despre ce e vorba, ca nu-i totul in regula.
Doamna Daniela Dumitrescu, Psiholog clinician, psihoterapeut CBT, practicant metoda ESPERE® http://www.danieladumitrescu.blogspot.com:
"Minciuna va aparea la fel de natural ca si adevarul, fiind si ea o etapa de evolutie. Daca ne-am imagina un om incapabil sa minta (si imi amintesc ca a fost o comedioara in sensul asta), cu siguranta acea persoana ar fi inadaptata social. Pana la urma si jocul poate fi considerat o... minciuna, atata timp cat ceea ce copilul experimenteaza cand se joaca "de-a pompierul" nu este o realitate autentica!
Sigur ca minciuna devine problematica atunci cand ea nu mai indeplineste acest rol social, ci devine un prost obicei, cand inlocuieste adevarul, fara sa fie necesar, fara o justificare autentica. Imi amintesc cazul unei fetite in clasa a IV-a, extrem de inteligenta, care-si mintea parintii cu nonsalanta. Discutand in mai multe sedinte despre acest aspect si baletand chiar eu intre minciunile pe care mi le livra atat de firesc, am ajuns pana la urma la ideea ca ea considera acest comportament extrem de valorizant. Faptul ca reusea sa minta mai multe persoane si sa construiasca scenarii de o complexitate demna de un regizor, era pentru ea foarte amuzant si o dovada a capacitatilor ei intelictuale. Cu cat minciuna dura mai mult, producea efecte mai dramatice si incurca itele mai multor persoane, cu atat era mai incantata si isi consuma energia creatoare in viitoare proiecte "mincinoase"!
Din pacate si zona virtuala favorizeaza si mentine minciuna! Cate dintre profilele de pe retelele de socializare sunt autentice? Virtualul permite construirea unui fals eu, intretinut prin false poze si comentarii ce descriu fericiri inexistente! Asa ca poate o prima recomandare este reducerea timpului pe care copiii si adolescentii il petrec virtual!"
Ce parere am eu? Pai, tinand cont de faptul ca e mai bine sincer decat mincinos, tac si indur cat va mai tine, caci nu mai e mult pana va da de gustul dulce al miciunilor (nu ca as sti ce gust au; se pare ca zicala "Adevarul e dulce ca mierea, minciuna amara ca fierea" ma contrazice). Si mai cred ca e mai bine ca secretele reprezinta ceva complet strain fata de el pentru ca nu sunt bune. Cel putin nu intr-o relatie parinte-copil pe care eu mi-am dorit-o dintotdeauna deschisa, indiferent de ce probleme exista. Consider ca micile lui adevaruri "brutale" sunt de altfel amuzante, iar cine nu intelege asta inseamna ca si-a pierdut de mult simtul umorului. Doar nu degeaba se spune ca "Daca vrei sa afli adevarul, intreaba un copil." Sa ne bucuram, zic, de adevarurile lor mici, dar atat de...puternice...
Iata ce sfaturi ne ofera in final Doamna Daniela Dumitrescu, Psiholog clinician, psihoterapeut CBT, practicant metoda ESPERE® www.danieladumitrescu.blogspot.com:
"In primul rand, sa nu uite ca sunt primul model comportamental, asa ca daca folositi minciuna in relatiile voastre, sa nu cumva sa credeti ca cel mic va ramane impasibil. In al doilea rand, rolul parintilor este unul de educatie, asta inseamna ca atunci cand copilul ma intreaba de ce o injur pe vecina de la trei, desi ne-am imbratisat nitel mai devreme, ar fi recomandat sa-i explic convenientele sociale si sa-i spui adevarul, pentru a ramane in ochii lui un adult de incredere.
Tot ca implinire a rolului parental, parintii trebuie sa-si invete copiii sa comunice! Desigur, cu conditia sa stie si ei! Adica ii pot invata pe copii cum sa transmita un mesaj real, dar intr-o forma eleganta, care sa nu-l lezeze pe celalalt. Putem avea astfel o discutie despre respect, despre impactul pe care il poate avea un cuvant spus, ajutandu-l in felul acesta sa constientizeze efectul, rezonanta comunicarii! Comunicarea nu are rolul de a-l pune pe celalalt intr-o postura neplacuta, ci de a transmite ceva despre sine!
Cateva reguli de igiena comunicationala pot sa impiedice instalarea minciunii ca obisnuita comportamentala."
Voi cu ce situatii de sinceritate v-ati confruntat?
Citeste si:
Cele mai comune greseli ale parintilor in educarea copiilor
Multumim doamnei Daniela Dumitrescu pentru ajutorul acordat in realizarea articolului.
Urmareste-ne pe Google News
