„Mami, să nu ai emoții”. Cum să NU le vorbim copiilor despre emoțiile lor

Cum să ne împrietenim cu emoțiile noastre și cum să facem diferența dintre ceea ce simțim și ceea ce simt copiii noștri

Înainte să vorbim despre emoțiile copilului, trebuie să vorbim despre propriile noastre emoții. 

Motivul pentru care te simți inconfortabil atunci când cel mic plânge, sau speriat atunci când el e furios, este pentru că te vezi pe tine în el - mai exact, varianta ta copil. 

Poate când erai mic nu ai fost lăsat să-ți trăiești durerea. Poate ți s-a atras atenția atunci când ai plâns, sau când te-ai înfuriat, pentru că „e rușine să faci așa”.

Dacă asta ai învățat de la părinții tăi, așa vei face și tu în relație cu copiii tăi.

De fapt, nu învățăm numai de la părinți. Această rușine de a plânge, de a te arăta vulnerabil, este profund înrădăcinată în mintea poporului nostru. 

Prin urmare, dacă am auzit peste tot în jur, firesc că vom transmite această idee mai departe. Însă nu ne ajută la absolut nimic, dimpotrivă. Ne ia din autenticitate și ne determină să confundăm vulnerabilitatea cu slăbiciunea. 

Și atunci...

Cum facem să schimbăm pattern-ul?

În primul rând, trebuie să îți cunoști emoțiile, să te împrietenești cu ele. Încearcă să le identifici și atunci când o faci, să nu încerci să le dai la o parte, chiar dacă asta e tendința pe care o ai. E nevoie de mult exercițiu și de multă autocunoaștere pentru a reuși să schimbi anumite gânduri sau comportamente legate de emoțiile tale. Însă se poate, mai ales dacă ai o motivație puternică - să fii un părinte bun pentru copilul tău. 

În al doilea rând, e important să fii conștient că în primii ani de viață, copilul este ca un burete care absoarbe tot ceea ce atinge. Va prelua de la tine atât emoții, cât și comportamente.

Dacă mama e anxioasă și bebelușul va fi neliniștit. Dacă mama e relaxată, cel mic se va simți la fel. Dacă îți vei exprima furia prin agresivitate, la fel va face și el. Dacă nu cu tine, cu colegul de la grădiniță sau de la școală. 

De aceea este important să ne uităm întotdeauna la noi și mai apoi la copil. S-ar putea ca problema pe care el o are să se rezolve „de la sine”, cu puțină introspecție din partea noastră. 

Cum să le vorbim și cum să NU le vorbim copiilor despre emoțiile lor 

Acum că am „bifat” etapa introspectivă, am ajuns la partea mai frumoasă, zic eu, cea în care avem privilegiul de a educa un om mic.

Evită exprimările de tipul „nu mai plânge”, „ce-ai de plângi?”, „potolește-te, de ce faci asa?”, „nu mă face de rușine”, „taci din gură” și lista e lungă, dar în principiu ne referim la această cenzură față de exprimarea unei emoții. 

Un copil care e furios nu poate vorbi în șoaptă. Un copil care e trist sau speriat nu poate să își înghită lacrimile și să se prefacă că e totul în regulă. Sau ar putea, dacă adultul nu-i permite, dar va începe să tremure, sau să se simtă și mai înfricoșat. În orice caz, nu va fi mai calm, sau mai liniștit. 

Când spui „nu mai plânge”, sau oricare din exprimările de mai sus, îi transmiți copilului că trebuie să se ascundă și că trebuie să-i fie rușine pentru că simte o emoție și pentru că și-o exprimă așa cum poate. Și așa va asocia rușinea cu plânsul, sau vulnerabilitatea cu slăbiciunea - „nu plânge, trebuie să fii bărbat”. Nu, nu trebuie să fie bărbat acum. Trebuie să fie copil, iar valoarea unui bărbat nu constă în faptul că plânge sau că se abține. 

Alege să folosești cuvinte precum „te înțeleg”, chiar și „îmi pare rău”, care să exprime empatie și care să-l facă pe cel mic să înțeleagă că e normal să se simtă supărat, la fel de normal pe cât e să se simtă fericit. 

Când în loc să-i spui „mă faci de rușine dacă plângi în magazin”, îi spui „înțeleg că ești trist și îmi pare rău, dar nu pot să-ți iau acum ceea ce îți dorești”, copilul se va simți în siguranță cu emoția lui, chiar dacă va fi în continuare supărat că nu primește ceea ce-și dorește. Practic, îi validezi emoția. Și cu toții vrem să ne simțim validați, iubiți și în siguranță alături de persoanele de lângă noi. 

Mămica care a spus „Mami, să nu ai emoții” vorbea, de fapt, cu sine.

Copilul său interior cu ideea că nu trebuie să-ți exprimi emoțiile prin plâns, ca să nu-i superi pe părinți. Acum, când o vedea pe fetița ei că plânge, lua contact și cu propria ei tristețe. Uneori, tristețea înseamnă neputință și nu e deloc confortabil să trăim acest sentiment. Însă uite că dacă nu o facem, ne vedem pe noi în ceilalți, nu-i mai vedem pe ei, așa cum sunt. 

Și e păcat să nu ne vedem copiii pentru cine sunt ei cu adevărat, nu-i așa?

Hai să schimbăm împreună sintagma „să nu ai emoții” și să le spunem fetelor și băieților noștri „Mami, ai emoții. Să știi că și eu am”. Să începem să ne uităm firesc la ele, pentru că sunt o parte din noi și nu ne putem separa de ele, oricât de mult am încerca.