Sănătatea mentală și portocala mecanică: cum ne îngrijim de ceva ce nu mai funcționează

Filmul „Portocala mecanică” din 1971, regizat de Stanley Kubrick (după romanul cu același nume scris de Anthony Burgess) rămâne filmul meu preferat, în ciuda faptului că îmi produce o stare de disconfort suprem, doar când mă gândesc la el. Principiul portocalei mecanice, pe scurt, reprezintă înlocuirea comportamentului natural cu unul „impus”, mecanic. 

Conform acestuia comportamentul uman (portocala), poate fi manipulat, sau „programat” pentru a servi unui scop anume; de unde rezultă o… portocală mecanică. 

Alex (protagonistul) comite mai multe acte antisociale, pentru care, într-un final, este arestat. Ca să-și reducă sentința, își să acordul să participe la un studiu experimental de reeducare condus de Guvern, care este menit să-l îndepărteze de actele violente, sau să-l „vindece”, prin expunerea insistentă la scene de violență extremă.

Alex este legat de un scaun, forțat să se uite ore în șir, cu ochii larg deschiși, la un ecran care proiectează în neștire acte crunte de violență, până ce, într-un final, dezvoltă o aversiune față de acest comportament și este declarat „vindecat”.

Astfel, la finalul experimentului, este „transformat”; devine docil și pașnic, dar nu pentru că a ales el asta, ci pentru că așa a fost „programat”. Practic, liberul său arbitru dispare și pentru că nu-l mai deține, devine o „portocală mecanică”; adică, ceva ce pare uman la exterior, dar nu mai este uman în totalitate.

Infracțiunile și actele de violență pe care Alex le comite în prima jumătate a filmului sunt imorale și de condamnat, însă sunt totuși, umane (chiar dacă e greu să recunoaștem asta). Însă privarea de a face propriile alegeri, chiar și dacă vorbim de comportamente antisociale, prin manipulare și control (căci Alex a fost forțat să încheie experimentul) interferează cu noțiunea de a fi uman și atunci da, portocalei zemoase, care crește în copac și care se hrănește cu elementele naturii, îi dispare „sufletul”, fiindu-i înlocuit cu un mecanism, care în contrast cu miezul de portocală, este rece, rigid și în esență, fără viață.

Bun, acum încheiem discuția despre film și păstrăm metafora, dându-i, însă, altă semnificație, cea în care portocala ești tu. Și eu. Și fiecare dintre noi.

Dacă stai să te gândești, esența noastră nu e atât de diferită de cea a unei portocale.

O portocală, la fel ca și un om, este efemeră; se dezvoltă dintr-o sămânță, crește, devine copac, apoi fruct, apoi cade sau este culeasă și de la acest punct încolo, nu mai trăiește mult.

La fel ca și noi, trece prin mai multe etape de dezvoltare și la fel ca și noi, este produsul naturii.

Ce se întâmplă însă, când „mecanismul” portocalei nu mai funcționează, dar vrem să o menținem în viață, în continuare? Păi, avem opțiunea de a-i pune o „inimă artificială” și astfel, o transformăm într-o portocală mecanică.

Dar cum spuneam, hai să să-i dăm o conotație pozitivă metaforei.

Exact la fel se întâmplă și când ceva din interiorul nostru nu mai funcționează așa cum ar trebui, sau cum am avea nevoie. 

Uneori, ne cedează un organ și avem nevoie de un transplant ca să rămânem în viață. Alteori, avem migrene recurente și trebuie să luăm pastile, ca să putem să ne ducem ziua la capăt; iar alteori, pur și simplu, nu știm ce nu merge bine, însă știm sigur că ceva nu merge. 

Putem să apelăm la ajutorul celor dragi, sau că cerem un sfat online; putem să scriem în jurnal, să medităm sau să ne rugăm și toate aceste lucruri sunt minunate atât timp cât ne ajută, însă la un moment dat, s-ar putea să nu mai fie suficiente și să nu ne mai ofere niciun rezultat, sau cel puțin, nu cel pe care îl dorim.

Atunci, putem să apelăm la terapie, sau să mergem la psihiatru, sau chiar într-un retreat în mijlocul pădurii, alături de alți oameni ca noi.

Ideea e că de la un punct încolo, avem limitările noastre; indiferent de cât suntem de puternici, de curajoși sau de deștepți. 

Uneori, nu ne mai putem descurca singuri, pentru că nu mai avem resurse suficiente, deși suntem cele mai frumoase, mai gustoase și mai zemoase portocale.

Avem, deci, nevoie de un artificiu, de ceva palpabil, care să ne modifice chimia creierului, care să ne elibereze dopamină, serotonină, oxitocină și endorfine (hormonii fericirii), cât timp noi suntem în „stand-by” și ne refacem energia și resursele. 

Așa că, măcar temporar, putem să ne permitem „luxul” de a fi o portocală mecanică. Putem să punem totul pe pauză și să acceptăm ajutor. Oricum nu suntem făcuți să ne descurcăm singuri. 

Culmea, în acest caz, să fii o portocală mecanică, chiar și temporar, e cel mai natural lucru din lume.