Când durerea prinde glas prin somatizare. Cum distingem între boală și somatizare

Ce este somatizarea?

Asociația Americană a Psihiatrilor ne spune că putem vorbi despre somatizare atunci când o persoană manifestă simptome în plan fiziologic, cauzate în mod expres de un distres la nivel psihic. Astfel, somatizarea apare ca reacție la acumularea de tensiune/ stres/ tristețe din plan mental. În calitate de adulți, ne va fi mai ușor să identificăm un „stres care ne mănâncă de vii”, însă un copil nu va știi să recunoască astfel de simptome. Un copil îți va spune că îl doare burtica; îți va spune că îl doare capul; îți va spune că se simte amețit și are o stare de greață, atunci când, în realitate, nu există nicio cauză fizică ce poate explica aceste simptome.

Citește și 5 lucruri pe care (nu) ți le spune copilul tău atunci când tace

Statisticile ne arată că, de fapt, chiar și adulților le este dificil să-și recunoască simptomele care apar în urma somatizării. Se pare că ne este mult mai la îndemână să consultăm un doctor generalist atunci când avem o stare de rău pe care nu ne-o putem explica, ce persistă, decât să vizităm un psiholog, sau un psihiatru. Totuși... în ce circumstanțe putem vorbi despre somatizare și cum o recunoaștem?

„Prima dată când m-am confruntat cu un atac de panică, nu am știut ce mi se întâmplă. O stare de leșin, combinată cu greață, amețeală și tahicardie m-au cuprins pur și simplu, într-o dimineață. Am crezut că mă simt rău; am crezut că am mâncat ceva care nu mi-a picat bine și mi-am dat puțin timp să mă redresez”, mi-a mărturisit o clientă, în terapie.

„De multe ori simt că mi se face rău în momentul în care mă cert cu șefa mea, la muncă, dar mă ajută să mă duc la baie și să vărs. Cred că am dezvoltat un soi de repulsie, nu știu...”, îmi povestea o altă clientă.

„M-am dus cu tata la Urgențe, pentru că eram convins că face atac de cord. Era alb ca varul și îi amorțise mâna; abia respira. Mi-aduc aminte că am crezut că-l pierd, atunci, dar... nu i-a ieșit nimic la analize”, mi s-a confesat un alt client.

Mărturisirile de mai sus sunt doar câteva exemple dintre zecile pe care le-am auzit, cu privire la somatizare. Puțini dintre noi recunoaștem somatizarea și nu pentru că simptomele ei ar fi atât de dificil de recunoscut, ci pentru că, ne arată specialiștii, ea presupune un aspect extrem de important: acceptarea faptului că ne aflăm într-o stare de distres mental; într-o etapă de dificultate; într-un moment sensibil.

De ce apare somatizarea și cum o putem recunoaște?

Somatizarea apare ca reacție a distresului mental, în anumite situații de viață în care pur și simplu devenim copleșiți. Ea poate apărea sub formă de episoade izolate, sau poate deveni un sindrom în adevăratul sens al cuvântului. Tulburarea de somatizare debutează cel mai frecvent în rândul adulților care ajung la vârsta de 30 de ani, atunci când se pare că se înregistrează printre cele mai ridicate niveluri de stres în viața unei persoane. Putem vorbi despre un diagnostic în acest sens, atunci când persoana în cauză manifestă simptome în plan somatic pe o perioadă îndelungată de timp, care nu pot fi explicate prin nicio altă boală/ tulburare/ afecțiune în plan fizic. De regulă, o persoană diagnosticată cu tulburare de somatizare va avea un simptom persistent, în afara altor simptome episodice, secundare. Spre exemplu, durerea cronică este una dintre cele mai întâlnite simptome principale, persistente, în cazul persoanelor cu tulburare somatică. Cu toate acestea, o astfel de persoană poate manifesta și alte efecte, precum: stări de greață, iritabilitate sau atacuri de panică.

Cel mai simplu mod de a recunoaște somatizarea este abilitatea de a fi conștienți de noi înșine. Ce presupune acest lucru? Presupune o analiză riguroasă a vieții noastre atât în plan mental, cât și în plan fizic. Mai exact, este necesar să ne facem analizelele de rutină, anual, pentru a ne asigura că sănătatea noastră nu se degradează, cu atât mai mult în situațiile în care ne știm mai sensibili în anumite arii, sau cu diferite predispoziții. Același concept îl aplicăm și la nivelul sănătății mentale: analizele de rutină sunt extrem de importante. O analiză de rutină în plan mental se va realiza prin observație: Ce s-a schimbat? Cum te-a impactat? Ce nu s-a schimbat, dar ai dori să se schimbe? Ce gând îți vine cel mai frecvent în minte și nu îți dă pace? etc. Reușind să facem aceste analize, ne va fi mult mai ușor să identificăm somatizarea. Astfel, iată care sunt principalele semnale de alarmă la care este important să fim atenți:

1. Gândurile obsesive, recurente, care se pot diviza în:
- Problematicile/ situațiile de viață care nu ne dau pace și care ne apar constant în minte, cerându-ne să găsim o soluție. Astfel de gânduri pot deveni adesea copleșitoare, ajungând să amplifice realitatea în care trăim, dând naștere unei stări de tensiune ridicată la nivelul corpului;
- Gândurile excesive legate de sănătatea noastră și simptomele „pe care nu ni le putem explica”;

2. Simptomele care persistă și care nu pot fi explicate din punct de vedere medical:
- După cum menționam anterior, va exista mereu un simptom principal în cazul tulburării de somatizare. Dacă acest simptom nu poate fi explicat și nici nu poate fi tratat prin diferite metode, putem lua în calcul ideea unei potențiale somatizări. Practic, corpul continuă să ne transmită un semnal de alarmă, pentru a ne „forța” să luăm măsurile de care avem nevoie, de fapt;
- Cele mai comune simptome sunt: atacurile de panică, anxietatea excesivă, gândurile obsesive, durerile cronice, oboseala acută.

Cum se tratează tulburarea de somatizare și cu ce afecțiuni mai poate fi asociată?

Tulburarea de somatizare se poate trata cu succes, cu ajutorul psihoterapiei și/ sau, în cazurile severe, cu ajutorul medicației. Odată ce reușim să ne conștientizăm problema reală și să o acceptăm, putem începe tratamentul. Cele mai comune tratamente medicamentoase se bazează pe antidepresive și anxiolitice. În termeni de psihoterapie, Asociația Americană de Psihiatrie ne arată că terapia de tip cognitiv-comportamental se numără printre cele mai eficiente.

Netratată, tulburarea de somatizare poate genera și alte afecțiuni, precum:

Ipohondria: Ca drept urmare a incapacității de a identifica sursa simptomelor pe care le dezvoltă persoana în cauză, aceasta va continua să aibă gânduri obsesive asupra sănătății sale, încercând să găsească o explicație - orice altă explicație medicală. Va deveni, practic, obsedată de ideea de boală, fiind hipervigilentă cu privire la sănătatea sa fizică. Spre deosebire de tulburarea de somatizare, însă, ipohondria nu generează reacții în plan fizic, desfășurându-se la nivel cognitiv.

Tulburarea de conversie: Este o afecțiune care impactează percepțiile pacientului, senzațiile și chiar mișcările, fără o cauză medicală. Astfel, pacientul poate experimenta senzații de amorțeală, dificultăți la nivelul mersului sau chiar orbire temporară. Simptomele tind să apară brusc și dispar de la sine după o perioadă mică de timp, sau persistă, în situațiile avansate. Persoanele care suferă de tulburare de conversie au, de cele mai multe ori, ca subsimptom și depresia sau tulburarea de anxietate generalizată.

Tulburarea factică (suprasimularea) sau Sindromul Munchausen: O astfel de afecțiune presupune simularea unor simptome în plan fizic, sau mental, în absența bolii efective. Practic, o persoană diagnosticată cu tulburare factică își va „înscena” simptomele, iar la un nivel ceva mai complex, poate ajunge să simuleze și simptomele persoanelor din jur, încercând să le convingă de faptul că sunt cu adevărat bolnave (Sindromul Munchausen prin transfer).

Citește AICI un astfel de exemplu, al unei mame care a încercat să își convingă fiica de faptul că este bolnavă, otrăvind-o puțin câte puțin pentru a-i induce „simptomele bolii”.

Tulburarea de somatizare este o afecțiune reală, recunoscută în plan psihiatric și psihologic, care poate beneficia de un tratament de succes, atunci când este identificată în conformitate, de către specialist. Astfel, dacă și tu suspectezi că te afli într-o astfel de situație sau suspectezi că cineva apropiat s-ar putea confrunta cu somatizarea, apelează cu încredere la un specialist (fie el psiholog clinician, sau psihiatru), pentru a te ghida cu privire la ce anume poți face mai departe.