„Am stat într-o căsnicie toxică, manipulată de părinți, de teamă că voi ajunge rușinea familiei”

Uneori mi-e dificil să cred că încă trăim într-o societate care ne limitează atât de mult; o societate care ne stigmatizează; o societate în care trăim presupus liberi, în timp ce, în realitate, de picioare ne atârnă etichete precum „divorțată”; „rușinea familiei”; „ți-ai făcut-o cu mâna ta”. Povestea Alexandrei este una dintre miile, sutele de mii de povești, care încă mai înfloresc, chiar și acum, în 2023 și care mi-aș dori să dispară. Pentru a dispărea, însă, avem cu toții o datorie, în calitate de societate: să aducem la cunoștință cât mai mult astfel de cazuri și toxicitatea din spatele lor.

„La început nu a fost violent cu mine, dar devenise irascibil când copilul a mai crescut. Era furios pe el, era furios pe mine și de multe ori vedeam agresivitate în modul în care se comporta cu cel mic. Au fost multe semnale de alarmă care ar fi trebuit să mă facă să-mi iau copilul și să plec, dar de fiecare dată când eram pe punctul de a o face, părinții noștri, cu precădere ai mei (mama...), se băgau între noi, încercau să ne împace și să mă convingă că e rușinos să rămân singură, cu un copil. Îmi spuneau că nu mă descurc fără un soț, că nu mă descurc fără bani, că nu mă descurc în viață, per total și că ei sunt prea bătrâni să mai aibă răbdare să mă ajute: „Hai, Alexandro, că tu cu mâna ta ți-ai făcut-o! Nu ți l-am ales noi. Bun, ne-bun, înveți să trăiești cu el, că altul n-ai”. Nu de altul aveam eu nevoie. Aveam nevoie să nu mă mai simt singură și culmea, cu atâția oameni în jur, mă simțeam mai singură și mai captivă ca niciodată”.

Toxicitatea, transmisă din generație în generație

Circula, la un moment dat, o imagine pe net, care înfățișa modul în care se pasează „cadourile” de la o generație, la alta: Un bărbat țipa la fiul său, care la rândul lui, odată crescut, țipa la fiul său, până într-un punct, în care lanțul pur și simplu s-a oprit, iar tatăl a decis să transmită mai departe iubire, nu țipete. Fie că vorbim despre trăsături de personalitate pozitive, fie că vorbim despre cele negative, adevărul este că fiecare părinte lasă câte o „moștenire” copilului său. Da, cei mai mulți dintre părinți nu vor să paseze mai departe aspectele negative care îi compun, însă la fel de mulți nici măcar nu realizează că modul în care funcționează, este, de fapt, toxic. În cazul prezentat anterior, mama Alexandrei o tot presa pe Alexandra să rămână într-o relație toxică. La o căutare puțin mai adâncă, am descoperit că și mama ei s-a căsătorit de la o vârstă fragedă și cu un bărbat pe care aproape că nici nu îl cunoștea, iar bunica Alexandrei a trăit o poveste de viață similară. Familiile ambilor părinți ai Alexandrei, par, din exterior „familii închegate” - acel tip în care membrii sunt mereu unii lângă alții, prezenți la evenimentele de familii, cu relații serioase și stabile, fără divorțuri și fără „eșecuri”, așa cum le numesc ei. Ca drept urmare, Alexandra „a primit același cadou”, impunându-se, astfel, „să nu facă de rușine familia”. Să nu divorțeze, să nu aibă „un eșec”, sau mai simplu: să nu rupă lanțul de toxicitate.

Ce înseamnă „a rupe lanțul toxicității”

În psihologia transgenerațională se lucrează mult pe traumele pe care le primim de la generațiile anterioare. Debarasându-ne de ele, reușind să punem stop unui lung lanț de reacții similare, rupem cercul toxicității și reușim să depistăm nucleul real al durerii. Mulți dintre noi cărăm pe umeri traumele generațiilor anterioare: iubiri eșuate, abuzuri, secrete de familie, pierderile anumitor membri, „fantomele” familiei și așa mai departe. Cărăm pe umeri bagaje care nu sunt ale noastre și de multe ori nici măcar nu realizăm acest lucru. Atunci când începem să ne simțim copleșiți, triști, deprimați, fără un motiv aparent, psihoterapia poate veni în ajutor. Psihologia transgenerațională ne ajută să ne eliberăm de aceste bagaje și să ieșim, undeva, la final de drum, mai puțin cocoșați și mai plini de speranță.

În procesul de terapie, am lucrat cu Alexandra pe baza sentimentului de rușine, care a venit la pachet cu vinovăția - acest cuplu fatal, care ne leagă de mâini și de picioare și ne îndeamnă să nu ne ascultăm niciodată nevoile; să facem „cum e corect”; să nu dezamăgim și nu carecumva să ieșim prea mult din tipar. Ei bine, iată că odată ce reușim să ieșim din așa-zisul tipar, reușim, în final, să ne îndeplinim și noi nevoile; să fim liberi; să trăim nu pentru mama, care se va supăra că am divorțat, sau pentru unchiul Cristi, care va spune că am devenit rușinea familiei, că să trăim pentru noi înșine, pentru dreptul nostru la fericire.

În prezent, Alexandra face pași mici, dar siguri, către o relație sănătoasă cu ea însăși și către curajul de a rupe lanțul toxicității. A reușit să se separe de partenerul său, după ani de terapie, acceptare, curaj, blândețe, iubire și recunoștință față de propria persoană:

- „Când ne-am văzut de Paște, cu toții, s-a ajuns inevitabil la discuția divorțului și au oftat, aproape la unison. Verișorul meu, care se mândrește cu o familie impecabilă, a încercat să-i „consoleze” pe ai mei, spunându-le să nu-și mai bată capul, că pe ei nu-i judecă nimeni și că oricum eu am fost tot timpul rebela familiei”.
- „Și tu ce-ai făcut?”
- „Am râs și știi de ce? Pentru că după ani de zile în care nu m-au scos din „rușinea” familiei, în sfârșit au înțeles și ei ceva: sunt o rebelă și asta înseamnă că fac lucrurile diferit, dar nu-i nimic rușinos în asta”.

*Numele și o parte din datele prezentate au fost ușor modificate, pentru a proteja identitatea reală a clientei. Pentru toate poveștile scrise, clienții își dau acordul în prealabil.