Cât de mult contează primii 3 ani din viața copilului?

Copiii nu sunt altceva decât oglinda părinților. În proporție de 100%. 

Atunci când te uiți în oglindă nu aștepți ca reflexia să se miște, deși tu stai nemișcat, nu-i așa? 

Exact și în acest caz, nu te poți supăra pe copil atunci când „face prostii”. Trebuie să te superi pe tine, iar asta nu e întotdeauna cel mai rău lucru. Atunci când ne supărăm pe noi, putem să descoperim lucruri importante despre noi, lucruri pe care altminteri, nu le-am fi putut schimba.

Schimbarea e bună, ea înseamnă dezvoltare. Odată ce se naște cel mic, te naști și tu ca părinte, iar noul rol se învață, se îmbunătățește. Evoluezi și tu odată cu al tău copil. Cel puțin, așa ar trebui să se întâmple, chiar de când copilul e foarte mic. 

Cât de importanți sunt, deci, primii 3 ani din viața copilului?

Păi, foarte. Poate cei mai importanți. De aceea, este vital ca (mai ales) în această perioadă, să fii foarte atent la tine - părintele. Tu ești singurul care are puterea de a face o diferență reală în comportamentul copilului, în dezvoltarea lui și în întreaga lui viață.

De ce? Copilul ești tu… într-un fel.

Personalitatea noastră se tot formează și suferă modificări pe tot parcursul vieții, în funcție de factorii de mediu, însă bazele personalității noastre se pun în copilărie. Mai exact, în copilăria mică, chiar dinainte de a căpăta amintiri (până la vârsta de 3 ani).

În această perioadă, cel mic își construiește sistemul imunitar, legături neuronale, își dezvoltă frici, învață să se miște și să să devină stăpân pe corpul său, capătă control, devine conștient de sine, se formează cu totul.

E un proces extrem de complex și e păcat să reducem un copil la statutul de „cuminte”, sau „obraznic”, fără să știm motivele pentru care un copil se dezvoltă într-o direcție sau alta. 

Copil cuminte sau copil obraznic nu reprezintă niște concepte rele în esență, ci dovezi clare că cel mic nu e altceva decât reprezentarea părinților săi. Atât comportamental, cât și emoțional. Totodată, sunt dovezi ale faptului că atunci când îi spui copilului ceva în repetate rânduri, el ajunge să ia acel ceva de bun.

El va deveni ceea ce tu crezi despre el. Din cauza asta, e important să ne uităm la motivele pentru care un copil se comportă într-un anumit fel. 

Cel mic poate fi cuminte pentru că are părinți relaxați, sau pentru că are părinți extrem de autoritari, pe care îi este teamă să-i dezamăgească.

Similar, un copil prea năzdrăvan e posibil să aibă părinți care îl privează de atenție. 

Ipotezele sunt multe, însă modul în care se comportă cel mic e întotdeauna, dar întotdeauna, în legătură directă cu modul în care se comportă părintele sau îngrijitorul. Mai ales în primii ani de viață.

Acestea fiind spuse, ceea ce trebuie să reții tu, părintele, este simplu. 

Expune-l pe copil cât mai puțin timp la ecrane și cât mai mult timp la stimulii din mediu, la texturi, gusturi, mirosuri, lucruri pe care să le vadă, să le audă, să le simtă; vorbește cu el cât mai mult, pune-i muzică, încurajează-l să-și miște corpul, să se exprime așa cum simte, să plângă, să râdă, permite-i orice emoție și nu-l cenzura în funcție de temerile tale, de lucrurile care nu îți plac, sau cele cu care nu te simți confortabil.

Nu îl eticheta și nu îi repeta aceleași cuvinte la infinit, Nu proiectra asupra lui ceea ce tu crezi despre tine. Pe cât posibil. Sigur că cel mic trebuie să-ți și semene, e și firesc, însă atât cât se poate, ține cont de toate aceste lucruri și nu uita că bazele adultului de mai târziu, se pun în primii trei ani de viață.