Despre plafonare, timpi morți și alți demoni

„Copii mici, probleme mici; copii mari, probleme mari”

Așa spune un vechi proverb românesc și s-ar putea să tind să-i dau dreptate. Când suntem pici, centrul universului nostru este reprezentat de mama, tata, sau oricine ne îngrijește (cu adevărat ne îngrijește). Și pentru că centrul universului nostru este un om atât de important, vrem să-i facem pe plac; vrem să-i arătăm că îl iubim și uite cât de ușor se naște motivația extrinsecă, deci: „Vreau să o fac fericită pe mami”; „Vreau să-l văd pe tati lăudându-mă, încurajându-mă”. Ușor-ușor, de-a lungul vieții, începem să descoperim că motivația noastră nu e stimulată doar de factori exteriori, iar atunci când dăm nas în nas cu motivația intrinsecă, se deschide un nou portal al autocunoașterii. Dacă până ieri-alaltăieri învățam pentru că voiam să primim laude de la învățătoare și de la mami și tati, parcă astăzi învățăm pentru că ne place; pentru că poate am descoperit un nou hobby, un nou domeniu care ne captivează atenția și ah, Doamne, nimic nu-i mai frumos pe lume decât să asiști la procesul de înflorire al unui om, care pornește pe drumul carierei sale. Totul până când începem, într-o zi, să ne simțim epuizați... Și ce ne facem atunci când dispare și motivația intrinsecă? Este cea extrinsecă de ajuns?

Încet, dar sigur, pasiunea noastră pentru a face ceea ce cândva, ne aducea plăcere, începe să se transforme în stres, în agitație, în remușcări, reproșuri și din păcate, uneori, regret.

„Nici măcar nu mai știu de ce am început să fac asta”, mi-a spus L., într-o ședință. „Am impresia că nu mai fac nimic bine și că nici nu am făcut vreodată, de fapt. Nu reușesc să depășesc momentul ăsta, nu reușesc să-mi dau seama ce aș putea face mai departe. Mă simt blocată și nu știu cum să ies de aici”.

Momentele de plafonare sunt perfect normale. Aș vrea să normalizăm cu toții situațiile în care nu avem chef; în care suntem blocați; neinspirați; vlăguiți; agasați; copleșiți; stresați și/sau frustrați. De fapt, plafonarea ne oferă un pachet extins de trăiri. Atunci când suntem plafonați, nu suntem doar neinspirați. Tocmai pentru că suntem neinspirați, dar ne-am dori să nu mai fim astfel, devenim frustrați, iar pentru că suntem frustrați, căutăm o rezolvare, trăgând cu dinții de tot ce se poate și... pentru că tragem cu dinții, de multe ori, fără rezultat, devenim copleșiți. E ca atunci când ne străduim să înotăm, cu un corp tensionat, care tinde să se ducă mereu ca o ancoră, către fundul apei, în loc să se relaxeze și să plutească. Sentimentul de copleșire se ține strâns de mână cu stresul, care la rândul lui poate începe să provoace reacții și în plan somatic. Dragilor, plafonarea este un amalgam de emoții/ trăiri perfect justificate, reale și obositoare. Și cu toate că vine la pachet cu sentimentul de a fi blocat, per total, în spatele ei există, totuși, un aspect pozitiv.

Corpul nostru are abilitatea de a trage un semnal de alarmă.

Atunci când funcțiile noastre nu se mai află la capacitate maximă, creierul face o selecție și ne setează, practic, pe pilot automat. Atunci când stresul ne inundă, creierul nu percepe natura lui (el nu face diferența dintre un stres de la locul de muncă, sau un stres care ne pune viața în pericol). El acționează și atât. Și face asta pentru că ne conservă abilitatea de a rămâne în viață. Blocând o parte din acțiunile pe care obișnuiam să le facem cu drag, creierul nostru ne conservă. Ne ajută să nu devenim într-atât de stresați, încât să clacăm. Mecanismul e cumva similar celui care apare în timpul unui atac de panică: cu cât mai mult ne vom stresa să scăpăm de atacul de panică, cu atât mai puternic se va resimți la nivelul întregului corp.

Astfel, cu cât mai tare ne vom strădui să ieșim dintr-un moment de blocaj și să ni-l explicăm, cu atât mai adânc s-ar putea să ne afundăm în nisipurile mișcătoare. A nu se înțelege că nu e bine să solicităm ajutor, ci din contră, ajutorul va fi Dumnezeu pe pământ în acest caz, indiferent de locul din care vine. Poate că nu simțim cu toții că e momentul să apelăm la psihoterapie, dar poate că sprijinul unui prieten, al unui apropiat sau chiar al unui necunoscut, dintr-un grup de suport, spre exemplu, va fi exact „vitamina” de care avem nevoie, penru a redobândi măcar o parte din vitalitate.

Suferința este mai puțin greoaie atunci când mai presărăm către o bucată și unui apropiat, dispus să ne ajute. E prea puțin relevant motivul pentru care ajungem să ne simțim blocați. Fiecare dintre noi trăiește o viață diferită, cu circumstanțe diferite, însă ceea ce contează cu adevărat, este faptul că putem depăși momentul; că nimic nu durează la infinit; că avem o putere extraordinară în noi înșine și că, dacă dăm voie cuiva să ne mai țină lanterna din când în când, s-ar putea să ne lumineze fix drumul pe care îl căutam de multă vreme.

Este perfect în regulă să trecem prin timpi morți, prin momente de blocaj și prin stări de plafonare. Uneori, ce-i prea mult, e prea mult și corpul știe foarte bine cum să filtreze această supraîncărcare. Dacă și tu te afli într-un moment de plafonare, nu mi-aș dori să te simți singur/ă. Mi-aș dori să poți lua din ce am scris mai sus, fix cel mai important aspect: caută ajutor. Dă-ți voie să apelezi la oricine simți că ar putea face o diferență. Dă-ți voie să te descarci, să repeți la infinit aceleași lucruri, poate; să treci prin stări triste; să treci prin aplatizare emoțională, dar nu renunța. Nu te chinui să treci de unul singur prin toate acestea. Dacă simți că familia sau apropiații nu te pot ajuta, încearcă varianta de psihoterapie, iar dacă serviciile de psihoterapie nu îți sunt accesibile financiar, află că există centre care oferă ședințe în mod gratuit. Deci, nu ești singur și asta îmi doresc să știi: e o luptă pe care nu trebuie să o duci pe cont propriu și e o luptă care la final, va merita!