Eram în mașină și mama mea tocmai ce mă luase de la o petrecere în pijamale de la o prietenă.
- Megan este o fată tare drăguță, mi-a spus mama mea în mașină. Este o fată care nu are nevoie să se machieze, în timp ce tu... știi tu, probabil că va fi nevoie să o faci.
Aveam numai 10 ani iar cuvintele mamei au fost ca un pumnal în inimă. Nu mă înțelegeți greșit, nu este ca și cum nu eram obișnuită cu astfel de vorbe. Pubertatea la mine a înflorit devreme, de la creștere în greutate la păr în locuri nedorite, la straturi inestetice de grăsime și toate aceste lucruri distractive. Iar aceste schimbări corporale mi-au adus tot felul de vorbe urâte din partea colegilor. Mama mi-a spus mereu să nu le bag în seamă, că sunt doar vorbe în vânt.
Însă în acea zi cuvintele mamei mele m-au rănit mai mult decât toate vorbele aruncate de către colegii mei. Pentru că eram copil și aveam speranța, deși știam că nu sunt tocmai în standardele de frumusețe, că mama mea mă vede frumoasă, indiferent de ce crede societatea. Mă luptam deja aprig cu stima de sine, însă din acea zi lucrurile s-au degradat masiv. În acel an mi-am scris în jurnal câteva cuvinte alese cu grijă "Încearcă să arăți puțin mai bine." Nu am scris sa fiu mai frumoasă, pentru că mi se părea nerealist. Așa că am ajuns să stau zeci de minute în baie și să ma frec pe față cu peria de rufe în speranța că pielea mease va curăța și eu voi fi mai frumoasă. Am început să folosescprodusele de make-up ale mamei care erau complet nepotrivite pentru pielea unei fetițe. Deoarece mama mea, în ciuda comentariilor sale, nu mi-a cupărat niciodata produse potrivite. Mulți ani după acel moment, de fiecare dată când intram în baie să mă spal pe față sau pe dinți mă asiguram că lumina este stinsă, pentru că uram să îmi vad reflecția în oglindă.
Am retrăit acel moment de curând, când eu și partenerul meu trecem prin momente interesante în viața noastră și discutăm despre posibilitatea de a face copii. Și asta, deși mă încântă, mă și sperie în același timp. Pentru că îmi doresc ca copiii mei să știe cum să navigheze prin negativitatea din jurul nostru și să aibă o stimă de sine sănătoasă. Nu îmi doresc ca ei să simtă ce am simțit eu și nici să le provoc asemenea dureri pe care mama mea mi le-a adus.
De multe ori m-am întrebat cum de mama mea a simțit că este în regulă să spună unui copil de 10 ani că trebuie să își schimbe aspectul. Nu este suficient că societatea scoate în evidență imperfecțiunile unui copil, fără să mai adauge și părinții combustibil în aces infern al si=timei de sine cu care mulți dintre noi se luptă?
Acum înțeleg că mama mea a făcut o greșeală. Atunci când mi-a adresat acele cuvinte, credea că mă ajută. Credea că este o cale prin care să mă susțină în lupta mea continuuă cu încrederea în sine, și nu știa cum să abordeze subiectul. Cred că inima ei era acolo unde trebuie.
Acum acele sentimente întunecate de dispreț pentru sinele meu nu se mai strecoară în gândurile mele de zi cu zi, cum o făceau când eram micuță. Pe la 20 de ani ma reușit ușor să îmi reclădesc stima de sine. M-am concentrat mai mult pe părțile din viața mea care mă fac fericită, care sunt destule.
Totuși, și acum, problemele mele cu stima de sine din copilărie încă se mai furișează în viața mea. Nu pot ieși din casă fără un strat de fond de ten. Stau cu orele în fața oglinziii studiindu-mi pielea și îndepărtând orice urmă de imperfecțiune. Și mă gândesc de două ori înainet de a face ceva care mi-ar putea distruge machiajul, precum mersul la piscină cu prietenii. Machiajul meu este o mască, prin care îmi ascund nu numai defectele fizice, ci și nesiguranța mea.
Mi-aș dori să nu trăim într-o lume unde societatea le spune fetițelor că aspectul lor fizic este o unitate de măsura a calității lor umane. Mi-aș dori să nu fie nevoie să le spunem fiicelor noastre că sunt frumoase pentru a le face să se simtă bine în pielea lor. Și mi-aș dori ca mama mea să nu mă fi făcut vreodată să cred că fața mea nu este perfectă. Dar realitatea este crudă și trăim într-o lume obsedată de aspectul fizică, de imagine. Chiar și acum, după mai mult de 10 ani, amintirea cuvintelor mamei mele mă doare. Poate că vorbele altora sunt în vânt, dar când vin de la părinții noștri se transformă în uragan.
Sursa: Mamamia.com.au
Urmareste-ne pe Google News
