3 greșeli minore ale părinților care afectează grav stima de sine a copilului

În cartea sa „Fostering Connection", psihologul pentru copii Tish Taylor, se referă la unele dintre aceste greșeli comune ale părinților că fiind "comportamente de deconectare" și clarifică faptul că, în comparație cu factorii mai evidenți responsabili pentru scăderea stimei de sine, acestea pot apărea că fiind de natură neagresivă.

„Comportamentele de deconectare sunt cele care reduc apropierea dintre părinți și copii și scad dorința copilului de a comunica sau de a fi cu părintele lor", spune Taylor. „Ele nu sunt abuzive, precum respingerea și evitarea, ci sunt mai degrabă o reținere subtilă care tinde să creeze un zid între părinte şi copil şi să afecteze, în cele din urmă, stima de sine a copilului. Pe măsură ce acest zid creşte, copilul are mai puține șanse să se simtă văzut, în siguranță și apreciat.", adaugă aceasta. 

Mai jos, Taylor subliniază trei comportamente parentale comune care erodează neintenționat stima de sine a copiilor, precum și câteva modalități de a le evita și de a repara eficient daunele relaționale atunci când părințîi dovedesc că nu sunt, de fapt, perfecți.

Punând sub semnul întrebării acțiunile copilului tău, nu faci decât să îi erodezi stima de sine

O avalanșă de critici - fie ele şi constructive - îi poate face pe copii să se simtă că și cum nu fac nimic bine. Evitarea unei comunicări cu potenţial catastrofic pentru stima de sine a copilului, este un bun punct de plecare pentru părinți; în mod evident, nu vrei să îi spui copilului tău că este un ratat sau că nu se străduiește niciodată suficient. Dar conștientizarea efectelor cumulative pe care interacțiunile mai puțîn intense le pot avea asupra copiilor este următorul pas în creșterea copiilor încrezători.

În încercarea lor de a menține un raport sănătos între susținere și disciplină, unii părinți sfârșesc prin a-și chestiona neîncetat copiii, întrebându-i „Ești sigur că vrei să faci asta?". Dar acest lucru funcționează că o corecție pasiv-agresivă. Atunci când părinții își întreabă constant copiii „Crezi că este o idee bună?", copiii lor internalizează aceste afirmațîi și îndoiala personală începe să se accentueze.

„Când punem întrebări copiilor noștri cu privire la acţiunile lor, le subminăm subtil autonomia și  ideea că este în regulă că ei să aibă o anumită independență chiar dacă fac o greșeală", spune Taylor. „Iar un ton dur, un sarcasm subminator sau chiar și o aluzie neintenţionată pot eroda stima de sine a copilului. Este evident că unele situații, cum ar fi cele care pun în pericol viață copilului său a celor din jurul său, necesită o intervenție imediată. Unui copil care își lovește fratele, de exemplu, trebuie să i se spună să se oprească imediat. Dar există zeci de alte situații în care poate fi sănătos să îi lăsăm pe copii să se depună efort sau chiar să eșueze, atâta timp cât părințîi discută cu ei după aceea. Iar în aceste momente de învățare, poate fi perfect adecvat să se pună întrebări - fără sarcasm - care să determine o reflecție sănătoasă.", mai spune aceasta. 

Comunicarea nonverbală poate crea un zid între părinte și copil

Un părinte care reușește să se abțină să nu se răstească la copilul său în situațîi dificile poate totuși să descopere că limbajul său corporal îi subminează stăpânirea de sine.

La fel ca în cazul copiilor, este de înțeles că părinții au sentimente intense în momentele de frustrare. Dacă intri în sufragerie să aranjezi masa pentru cină și constați că un cadou de nuntă cu valoare sentimentală a fost distrus într-un joc de fotbal în sufragerie, inevitabil te încearcă un sentiment de furie. A nu țipa la copii în această situație ar arăta o stăpânire de sine remarcabilă - dar sentimentele negative vor ieși cumva la iveală.

Desi te abții să nu răbufnești la copilul tău pentru că a spart o vază prețioasă, de exemplu, limbajul tău corporal nu tace. Sigur, un limbaj corporal îl poate afecta mai puțin pentru copil, dar tot va crea un zid între tine și acesta.

„În plan nonverbal, comunicăm clar și răspicat cu copiii noștri. Ei ne cunosc absolut toate stările de spirit, tonurile și expresiile noastre faciale și le pot citi foarte repede", spune Taylor. „Copiii mici îşi pot da seama dacă un părinte este supărat din cauza unui lucru, dar s-ar putea să nu știe exact ce a cauzat frustrarea. Ei pot deveni nesiguri și pot începe să meargă pe coji de ouă. Sau copiii cu anumite temperamente și personalități vor întâmpina într-un fel acea frustrare percepută și vor deveni mai energici, mai asertivi sau chiar uneori agresivi."

Iată care este problema: niciun părinte nu este perfect. Vor fi zile în care, oricât de mult te-ai strădui, acele indicii nonverbale se vor manifesta clar și răspicat. Dar chiar și în acele cazuri, nu totul este pierdut.

Ca soluție, psihologii clinicieni atrag atenţia asupra unui concept numit „ruptură și reparare", în care părinții recunosc atunci când au făcut ceva care a perturbat relația cu copiii lor și arată empatie pentru modul în care s-a simțit copilul lor. Ai ridicat vocea atunci când copilul tău nu te-a lăsat să termini de scris un e-mail important? Cerându-ți scuze pentru că ți-ai pierdut calmul și recunoscând că trebuie să fi fost neplăcut pentru copilul tău, îi poți reda acestuia sentimentul de siguranță și securitate.

Momentele de frustrare sunt o oportunitate de a le oferi celor mici un bun exemplu despre cum pot discuta despre sentimente. Iar în cazul inevitabil în care aceste sentimente se manifestă în moduri mai puțin constructive, revenind la copilul tău pentru a-i explica sentimentul și pentru a-i repeta faptul că încă îl iubești este o oportunitate de conectare care îi ajută pe copii să dezvolte o conștientizare a emoțiilor pe termen lung.

Este important pentru un copil să audă un părinte spunând calm: „Te iubesc, dar sunt foarte frustrat că nu eşți ascultător în acest moment". Copilul înţelege că dragostea ta pentru el nu este condiționată de acțiunile sale, ci că o anumită acțiune are un efect negativ asupra sentimentelor tale. Acest lucru oferă un fel de scenariu pe care îl poate urma atunci când se simte frustrat, în loc să riposteze sau să se închidă în sine.

Parentingul permisiv scade stima de sine a copiilor

Dacă un părinte îi satisface toate capriciile copilului și îl corectează doar cu moderație, oare îi va creşte acestuia stima de sine? Din păcate, nu, spun specialiştii.

În limbajul psihologic academic, părinții care sunt calzi, dar indulgenţi sunt numiți părinți permisivi. Aceștia nu stabilesc limite ferme, nu reușesc să monitorizeze îndeaproape activitățile copiilor și nu cer copiilor lor un comportament matur adecvat. Ca urmare, ei cresc copii care tind să fie impulsivi, rebeli, fără scop, dominatori și agresivi.

„Parentingul permisiv poate eroda stima de sine, deoarece un copil nu învață cum să se autoreglementeze și nu învață cum să se descurce", spune Taylor. „Când există foarte puține limite, copilul nu învață cum să-și gestioneze emoțiile, ceea ce va fi foarte greu pentru el când va păşi în lumea reală."

Deci, deși parentingul permisiv poate părea o idee bună la început, este de fapt o cale spre a creşte copii incapabili să facă față dezamăgirilor pe care inevitabil le vă experimenta, mai devreme sau mai târziu în viaţă. O abordare parentală mai strategică și mai informată, care le oferă copiilor instrumentele, capacitatea emoțională și stima de sine pentru a face față eșecurilor; este mai bună pentru perspectivele pe termen lung ale copiilor - și pentru cele ale părinților lor.

Aşadar, greșelile minore ale părinților care rănesc afectează grav stima de sine a copilului pot părea greu de traversat, dar soluțiile pot fi găsite în mare parte prin intermediul a trei strategii, dintre care două au fost deja menționate: conștientizarea emoțională, împreună cu ruptura și repararea. A treia? Pregătirea din timp a terenului pentru a construi un fond relațional pentru acele momente în care greșești.

„Petreceți timp de calitate cu copiii voştri", spune Taylor. „Chiar dacă este vorba doar de 15 minute de timp de calitate concentrat în fiecare zi, în care vă bucurați unul de celălalt, vă jucați și vă ascultați reciproc. Când faceți asta, construiți și mențineți relația. Iar apoi, când va veni momentul să oferiți un feedback, acesta va fi mai bine primit pentru că este construit pe o bază relațională solidă."