16 greșeli toxice de parenting dezvăluite chiar de copiii ajunși adulți

Greșeli toxice de parenting dezvăluite de copiii ajunși adulți

Chiar dacă părinții sunt adevărate modele pentru tine, nu îți dorești să semeni cu ei din anumite puncte de vedere. Se întâmplă așa când, de exemplu, îți dai seama că anumite intervenții ale lor din copilăria ta te-au împiedicat să-ți dezvolți anumite abilități, ți-au afectat stima de sine, te-au făcut să nu fii capabilă să-ți exprimi suficient emoțiile, sentimentele sau să te confrunți adesea cu sentimente de vinovăție. Astfel, realizezi că s-au comis greșeli de parenting care sunt toxice și care te-au împiedicat să evoluezi așa cum vrei în viața de adult. Iată câteva exemple de asemenea greșeli, pe care mai mulți membri ai „BuzzFeed Community” nu s-au ferit să le aducă în prim-plan pentru „buzzfeed.com”:

• „Părinții mei nu și-au exprimat niciodată afecțiunea față de mine și nici nu mi-au spus că mă iubesc. Desigur, m-au iubit, dar și ei, la rândul lor, au crescut într-o casă în care sentimentele nu se exprimau astfel. Acum sunt o persoană adultă, dar încă mă simt ciudat când îi spun partenerului meu că îl iubesc”;

• „Nu mi se permitea să-mi dezvălui emoțiile. Nu aveam voie să râd sau să plâng. Așa că trecusem de vârsta de 20 de ani când am învățat cum să râd zgomotos, dar sunetele ce însoțeau plânsul tot mă speriau. Imaginați-vă cum este să fii o bună parte din viață ca amorțit și după aceea să te confrunți cu emoțiile pricinuite de moartea celui mai bun prieten. Este ca și cum ți-ai dori și tu să mori. Și acum îmi este frică să fiu foarte fericită sau să mă confrunt cu emoții puternice. În aceste condiții, prefer să vin cât mai puțin în contact cu cei din jur”;
• „Părinții mei nu vorbeau niciodată despre sentimentele lor și nici nu mă întrebau ce simțeam; în schimb, preferau să ridice tonul ori de câte ori îi deranja ceva. Înțeleg că fiecare putem trece prin momente dificile, dar nu înseamnă că trebuie să-i învinuim pe copii ori de câte ori se întâmplă ceva rău. În momentul de față, nu sunt capabilă să-mi împărtășesc sentimentele întrucât mă întreb întotdeauna dacă este într-adevăr necesar”;
• „Mama mea îmi spunea întotdeauna să nu mă mai prefac ori de câte ori aveam vreo problemă de sănătate. De altfel, se plângea de fiecare dată când trebuia să mă ajute cu ceva în acest sens. Sufăr de o boală cardiacă din cauza căreia îmi pierdeam cunoștința până când mi s-a montat un stimulator. Când boala începuse să se manifeste, aveam episoade în care leșinam brusc. De asemenea, aveam și amețeli puternice. Am fost într-o asemenea situație când mă aflam într-un parc de distracții cu mama. Ea îmi reproșa neîncetat că trebuia să stea pe lângă mine în loc să meargă pe un traseu de acolo. Tot timpul îmi spunea să nu mă mai prefac”;
• „De fiecare dată când mă îmbrăcam cu ceva ce îndrăgeam, mama îmi reproșa tot felul de lucruri nesemnificative legate de înfățișarea mea, precum faptul că nu mă pieptănasem corect sau că hainele nu erau bine călcate. De aceea, am început să spun că nu mai voiam să port nimic, ceea ce o irita și mai tare”;

• „Când eram în preadolescență, părinții mei mi-au cumpărat un costum de baie din două piese. În acea seară, după ce am luat cina, m-am dus să-l probez. Tatăl meu mi-a spus că nu ar fi vrut să mă vadă că arăt ca o gravidă în noul costum de baie. Acela a fost momentul în care am început să am probleme în legătură cu imaginea propriului corp. Și acum mă uit în oglindă de fiecare dată când mă îmbrac cu ceva ca să mă asigur că nu par gravidă”;
• „Un obicei care mi s-a insuflat încă din copilărie a fost că trebuia să nu las nimic în farfurie. Nu conta că nu îmi plăcea sau că mă săturasem. Îmi aduc aminte că nu eram lăsați să ne ridicăm de la masă până când nu terminam totul de pe farfurie. Odată mama m-a pus să stau pe scaunul de bucătărie între orele 13 și 14 pentru a termina mâncarea de pe o jumătate de farfurie. Acum am peste 30 de ani și am probleme cu greutate, cu „relația” cu mâncarea și obișnuiesc să mănânc prea mult. Și soțul meu are aceleași probleme. Amândoi suntem conștienți de ele și avem mereu grijă să nu le facem rău copiilor noștri din acest punct de vedere”;
• „Părinții mei înregistrau tot ceea ce vorbeam la telefon. După aceea ascultau înregistrările și mă pedepseau pentru tot ceea ce nu le convenea să audă. De aceea, niciun prieten nu mă îmi dădea telefon. Dacă le spuneam că voiam să mă văd în weekend cu prietenii mei, intrau în camera mea vinerea și luau totul de acolo. Când veneam acasă, vedeam că toate lucrurile din sertare și din șifonier erau împrăștiate pe podea. Și patul era lăsat în dezordine. Veneau la mine și îmi spuneau că în acel weekend nu puteam să fac nimic întrucât camera mea era un dezastru. Niciodată nu mi-au dat voie să particip la cluburile de la școală, nici la meciuri de fotbal sau să am ieșiri cu prietenii. Copilăria mea nu a fost decât școală, casă, teme și treburi casnice până când am terminat liceul. Nu au reușit să înțeleagă de ce devenisem atât de rebel odată ce am plecat la facultate”;

• „Nu am avut parte de niciun pic de intimitate în copilărie. Dacă ușa camerei mele era închisă, părinții meu dădeau buzna acolo fără să bată la ușă iar eu, fiind un copil introvertit, îmi plăcea să stau singură și să citesc, să ascult muzică sau să desenez. Întotdeauna aveau impresia că făceam ceva rău dacă stăteam cu ușa închisă la cameră, deși eram ascultătoare și singurul meu defect era că aveam tendința să fiu puțin dezordonată. Ei nu m-au ajutat să îndrept acest lucru, așa că ghiciți cui îi este acum greu cu treburile casnice”;
• „Dacă tatăl meu mă vedea stând în pat sau pur și simplu odihnindu-mă, țipa la mine și îmi spunea să mă apuc să fac treburi. Chiar și în prezent mă simt vinovat/ă ori de câte ori aș vrea să mă relaxez întrucât am impresia că nu trebuie să iau niciodată o pauză”;
• „Puritatea creștină mi-a ghidat adolescența. Părinții insistau mereu asupra ideii „fără sex până când nu te căsătorești sau vei ajunge în iad”. Din acest motiv, am ajuns să mă simt foarte vinovată în legătură cu tot ceea ce ținea de sexualitatea mea și am încercat să mă sinucid la vârsta de 18 ani. Credeam că voi ajunge în iad și că nimeni nu mă va mai putea iubi întrucât eram „stricată”. Până la urmă, mama mea și-a cerut scuze pentru atitudinea insuflată. Și-a dat seama că, în încercarea de a-și proteja copiii, le-a făcut de fapt un rău. O iertasem cu mult timp în urmă, dar m-am simțit bine când am văzut că era sinceră”;
• „Părinții mei erau mereu preocupați să insiste asupra diferențelor dintre genuri. De exemplu, nu puteam niciodată să spun că mi-aș fi dorit să mă tund scurt. Îmi amintesc că aveam un tricou roșu cu Snoopy și pantaloni scurți albaștri, iar tatăl meu a început să țipe la mine și să spună că „arătam precum un băiat”. Mama mă obliga să mă îmbrac numai în rochii. A fost îngrozitor”;
• „Tatăl meu și mama mea vitregă aveau liste pe care înregistrau tot ceea ce cheltuiau cu copiii. De Crăciun sau cu ocazia unei aniversări trimiteau felicitări sau bani și pe spatele plicurilor notau sumele cheltuite cu noi, care erau „datoriile” noastre. În schimb, mama mea nu făcea niciodată așa”;
• „Mama mea este genul de om care spune „nu este cu adevărat curat până când nu faci curățenie cu mâna ta”,  ceea ce a fost minunat întrucât nici eu, dar nici fratele meu, nu eram puși la treabă și știam că, dacă eram rugați să facem asta, trăgeam de timp, iar mama ajungea până la urmă să facă totul în locul nostru. Cu toate acestea, acum, când sunt adult, mi-am dat seama că sunt o mulțime de lucruri pe care nu știu să le fac. Spre exemplu, nu știam că mașina de spălat vase are un filtru ce trebuie curățat regulat. De asemenea, nu știu cum să repar lucruri prin casă și am tendința de a lăsa treburile casnice pe ultima sută de metri, până când acestea se aglomerează și după aceea am nevoie de zile întregi ca să fac curățenie în cazul în care intervine ceva”;
• „Mama îmi spunea mereu minciuni albe în legătură cu lucruri serioase. De pildă, când vreun membru al familiei se afla pe patul de moarte, spunea că se ducea să-l viziteze. Nimeni nu îmi spusese cât de gravă era starea tatălui meu, aflând ce se întâmpla abia cu câteva zile înainte de moartea lui (aveam 32 de ani, nu eram un copil). Pentru că mama încerca să mă protejeze, m-a privat de numeroase posibilități de a-mi putea lua rămas-bun. Cred că nu este ceva bun, ci ceva ma degrabă dăunător”;
• „Trebuia să mergem la biserică ori de câte ori aceasta era deschisă. Duminica dimineața, sâmbăta, în serile de duminică, când mama cânta în cor, când eu cântam, miercurea seara...practic tot timpul. Simțeam că nu aveam niciodată timp liber. Înțeleg că părinții meu aveau intenții bune; dar mama mea spunea tot timpul: „Ce o să se spună despre noi dacă nu mergem la biserică?” Acum, când sunt adult, merg la biserică întrucât îmi doresc asta, nu pentru a spune că am fost acolo, așa că pot trece și două luni fără să mă duc întrucât am nevoie și de o zi liberă. Și acum îmi fac probleme în legătură cu ceea ce cred ceilalți despre mine, deși știu că nu este sănătos.”