3 lucruri pe care copilul chiar nu trebuie să le ştie

Copiii povestesc cu mare naturaleţe. Tot felul de lucruri. Ce au vazut la televizor, ce poveşti au ascultat, ce visează, ce au auzit la părinţi şi la prieteni, ce se întâmplă în familie... De multe ori, inventează şi ei câte ceva. Dar, uneori, este evident că vorbele pe care le rostesc aparţin părinţilor. Şi vorbe care îi ajută pe copii, şi vorbe care nu îi ajută... nici pe copii, şi s-ar putea ca nici pe părinţi! Câteva sfaturi de educaţie ne-ar prinde bine să primim, vizavi de acest aspect... 

1. Sfaturi de educaţie:
Copilul şi brutalitatea oamenilor mari nu sunt compatibili

„Tati a spus că o să îi spargă capul lui Ştefănescu, adică Ştefănescu de la el de la muncă. Este un coleg al lui cu care nu se înţelege, e un idiot. Da, tati spune că e un idiot şi că o să îi spargă capul dacă mai face aşa."

O ascultam pe Andreea, la patru anişori, cum relata cu seninătate răbufnirea tatălui ei. Vorbea cu aceeaşi încredere cu care ne anunţa, din când în când, că „tata a spus să nu ies afară astăzi, că este frig şi eu sunt răcită". Cu firescul şi încrederea copilului care nu s-ar putea îndoi de spusele părintelui. Dacă tata a spus despre omul acela că este un idiot şi că o să îi spargă capul, atunci aşa stă treaba! Tata este, prin definiţie, îndreptăţit! Şi asta, deoarece copiii sunt cei mai loiali apărători ai părinţilor... Şi nu se pot îndoi de aceştia. Mai ales dacă nici părinţii nu se îndoiesc de ei înşişi uneori şi nu caută alte păreri sau sfaturi de educaţie.

Doar că brutalitatea adulţilor este prea mult pentru sufletul copilului. Precum grindina venită peste bobocul de floare. Copilul preşcolar nu realizează sensul - sau, mai bine spus, consecinţele - vorbelor brutale ale adulţilor. Tocmai pentru că sunt prea grele pentru el. Îi lipseşte capacitatea de procesare, de înţelegere, nu şi-a dezvoltat deprinderea de a re-gândi ceea ce aude, de a stabili dacă este bine sau nu. Trebuie ajutat în acest sens, cu întrebări. „Oare ce se întâmplă dacă... spargem capul cuiva? Oare ce păţeşte un cap care se sparge? Oare cum se simte un om care şi-a spart capul? Oare noi putem să reparăm un cap, dacă îl spargem? Avem noi puterea asta?... etc."

Copilul până în şase ani încă învaţă să cântărească lucrurile, şi abia înspre 7 ani sau mai mult, începe să facă acest lucru cu propria minte (şi aceasta, dacă este încurajat de cei din jur să gândească). De aceea, pentru un copil este greu să proceseze brutalitatea adultului şi răbufnirile acestuia, defulările verbale şi ameninţările nerealiste pe care el le rosteşte la nervi. Copilul le ia ca atare, le primeşte aşa cum puiul de pasăre deschide ciocul şi pimeşte hrana deja pregătită de mama-pasăre. El le va reproduce verbal, le va considera fireşti şi chiar le va pune în practică. Am întâlnit nenumăraţi copii care lovesc şi jignesc, iar apoi se sperie de rezultat. Ei nu ştiu ce înseamnă cuvintele pe care le rostesc şi nici nu înţeleg care este impactul fizic al actelor lor, până când constată ce au lăsat în urmă. Ei nu consideră expresii precum „idiot" ca fiind jigniri sau acţiuni precum „să spargem capul" ca fiind periculoase. Pentru că le aud la părinţii lor, în care au cea mai mare încredere.

2. Sfaturi de educaţie:
„Afacerile" sau conflictele adulţilor nu sunt pentru copii

„Ştii de ce pe mine o să mă dea la altă grădiniţă?", o aud pe Miruna, de 5 ani, explicându-i tacticos unui băieţel, după masa de prânz. „Pentru că lui mami şi lui tati nu le place să îşi bată joc de noi directoarea de aici." „Directoarea? Mie îmi place directoarea", reflectă colegul mai mic, aflat pe o altă frecvenţă de undă. „Nouă nu ne place", continuă ferm fetiţa. „Ea alege să mărească taxele numai ca să ia ea mai mulţi bani, iar pe noi nici măcar nu ne întreabă. Şi costă prea mulţi bani. Mami şi tati caută altă grădiniţă". „Adică o să pleci la altă grădiniţă? Eu nu vreau să pleci", reacţionează, în sfârşit, copilul. „Nici eu nu vreau. Nici mami şi tati nu vor, dar nu avem ce face, că directoarea îşi bate joc de noi. Dar dacă nu găsesc alta mai bună, va trebui să rezistăm în continuare aici". 

Pentru copil, viaţa nu are de ce să fie o afacere. Indiferent cât adevăr conţin supărările părinţilor, ele nu au de ce să devină şi ale copiilor. Nu au de ce să devină sfaturi de educaţie pentru copii. Sufletul copilului nu este nici maturizat suficient, nici antrenat pentru astfel de deformări ale vieţii, precum sunt uneori „afacerile" şi conflictele adulţilor. Lupte care nu sunt ale lor îi antrenează şi îi transformă în victime colaterale. Copiii sunt loiali şi aderă imediat la credinţele părinţilor. Aceşti copii învaţă să deteste adulţii pe care îi detestă părinţii, fără să aibă motiv. Copilul nu are motivul lui să urască, să respingă, să sufere, să cârtească. El preia motivul de la părinţii care i-l împărtăşesc, sau care pur şi simplu îl expun la discuţiile din casă.

Oare cum se va simţi copilul între adulţii pe care părinţii îi percep ca batjocoritori sau duşmani? Oare copilul cum îi va percepe? Copilul învaţă de la părinţi să împartă lumea în prieteni şi duşmani... mai înainte de a cunoaşte prietenia adevărată sau duşmănia reală. Oare câtă încredere va mai acorda copilul oamenilor cu care interacţionează? Sufletul său este un modellino. El este modelat acum de către „uneltele" pe care le manevrează adulţii prezenţi în viaţa lui. Cu cât sunt mai importanţi pentru el aceşti adulţi şi cu cât sunt mai ascuţite aceste unelte, cu atât mai pregnantă devine forma pe care sufletul copilului o ia. Uneltele ascuţite sunt cele care vin din suflet.

Din sufletul părinţilor vin frustrările, jignirile, judecăţile, etichetele... Atunci când copilul este expus, el este - chiar dacă părinţii nu vor - modelat de acestea. El dezvoltă faţă de viaţă şi faţă de oameni o atitudine „ascuţită", de alertă, de scepticism, de suspiciune, de revoltă sau de duşmănie. El învaţă să vadă răul, pericolul, ameninţarea. Chiar şi atunci când va întâlni situaţii neutre sau inofensive, copilul va căuta şi va vedea răul, acolo unde nu este. Pentru că a învăţăt să îl vadă, la o vârstă la care nu putea discerne şi procesa de unul singur dacă acolo este cu adevărat ceva rău şi ameninţător... pentru persoana lui.

3. Sfaturi de educaţie:
Tot ce ne trece nouă prin cap... nu este nevoie să ajungă şi pe limbă

„Ştii ce a spus mama mea? Că somonul miroase a păsărică."
„Cum aşa, Dragoş?" (Dragoş are cinci ani)
„Aşa a zis ea... că miroase a păsărică. Poate a zis aşa pentru că vine primăvara."

***
„Ştii ce a spus mama mea? Că oamenii care au frizura aşa, cum are Mihnea, parcă au părul lins de-o vacă. Şi m-a rugat să nu spun la şcoală, ca să nu ne supere Mihnea. Dar eu când l-am văzut astăzi, m-a bufnit râsul. Şi el m-a întrebat de ce râd. Şi eu nu am putut să mă abţin. Şi i-am spus!"
"Ce i-ai spus, Ana?" (Ana are şase ani)
„Că arată de parcă l-a lins o vacă!!!"

***
„Să ştii că profesorii de la şcoala asta unde s-a mutat Mihnea sunt toţi nişte ameţiţi."
„Cum aşa, Ana?" (Ana are şase ani)
„Mi-a zis tata. Sunt nişte ameţiti şi nişte... dile... dinle... dinlen... dinlenţi".
„Aşa a spus, nişte dinlenţi?"
„Nu. Nişte... din-len-ţanţi. Adică... din-len-tanţi."
„Adică... di-le-tanţi?"
„Da, nişte diletanţi. Şi nişte ameţiţi."

***
„Ce ai desenat aici, Camelia?" (Camelia are patru ani)
„Nişte constructori. Şi bărbaţi şi femei. Că şi femeile construiesc, trotuare."
„De unde ştii?"
„De la tata. Tata a zis că doamnele cu care ne-am întâlnit ieri la restaurant au făcut toate trotuarele din Bucureşti."

Citeşte şi: Când este timpul să eviţi nuditatea în faţa copilului?  

Lucrul cu copiii oferă nenumărate surprize. De toate felurile. Unele sunt amuzante, precum cele de mai sus, dar cu un sâmbure amar. Copiii au darul de a reproduce cu seninătate şi, uneori, cu fidelitate, atât concepţiile părinţilor, cât şi vorbele lor. Nu întotdeauna este de folos pentru comunitatea de copii în care vin, să aducă de acasă cuvinte şi descrieri ale realităţii, care depăşesc universul lor. Nu întotdeauna este de dorit pentru părinţi... mulţi părinţi se simt jenaţi să afle cum copilul îi „poartă" mai departe, precum o carte deschisă (şi acesta este momentul în care încep să caute sfaturi în educaţie). Dar, în primul rând, nu întotdeauna este de folos pentru copil să fie expus la toate gândurile care le trec părinţilor prin cap... fie ele gânduri uşuralnice, mucalite, răutăcioase, cinice, aspre.

Îmi amintesc de o altă conversaţie, pe care am purtat-o cu un copil de aproape 9 ani. El povestea despre o zi de naştere la care fusese invitat, unde se mai afla şi un băiat "cu probleme". Ce fel de probleme? "Avea o boală, era altfel decât noi... nu vroia să vorbească cu nimeni, era în lumea lui, nu se uita la oameni..." "Parcă descrii cum te porţi tu când ai o zi proastă." "Da, dar el nu avea o zi proastă, el aşa era, avea o boală, ţi-am spus". "De unde ştii că avea o boală?" "Mi-a zis tata. Mi-a zis să nu vorbesc cu el, că el aşa este, are boala asta."

Oare a încercat să se apropie de băiatul cu pricina? Să verifice dacă are într-adevăr o condiţie aparte, sau doar o zi proastă? Dacă într-adevăr nu vorbeşte cu nimeni? Nu, desigur. Pentru că argumentele tatei au fost suficiente. Copiii îşi cred părinţii, mai ales când aceştia au o influenţă puternică asupra lor: când copiii îi idealizează, când părinţii se fac foarte plăcuţi. Este natural şi frumos ca cei mici să aibă o astfel de încredere în părinţii lor. Însă riscul acestei situaţii, subtil şi greu de observat, constă în confruntarea cu realitatea, care le este refuzată copiilor. De fapt, o refuză singuri, deoarece cuvântul părinţilor este un garant suficient. Iar cuvântul părinţilor nu spune: „Mergi şi încearcă", ci spune „Lucrurile sunt AŞA cum le-am cunoscut eu. Nu este nevoie să le cunoşti şi tu... altfel". Adulţii, de multe ori, pun etichete. Indiferent că acestea sunt corecte sau nu, îi privează pe copii de propriile descoperiri, încercări, întrebări, procesări intelectuale şi emoţionale...

Sunt şi alte lucruri pe care copilul chiar nu trebuie să le ştie. Pentru că nu le poate evalua. Nu le poate procesa. Nu poate alege din ele ceea ce îi este de folos. Nu poate discerne ce anume din ele îl pune în pericol şi cum. Şi, mai ales, nu le poate respinge... Copiii nu au filtru. Nu au scut. Ei nu ştiu şi nu pot să se apere de ceea ce le oferim noi.

Ce alte lucruri ai observat că îl pot răni pe copil? Că nu îi sunt de folos? Ce sfaturi de educaţie poţi oferi, poate chiar din propria experienţă de părinte?