Ieri am ieşit la plimbare cu Anya prin parcul cartierului, unde s-a construit un nou loc de joacă. Eu prefer să evit acel parc şi să mergem în parcul Politehnicii, unde totul este mai aerisit şi copiii nu trebuie să îşi intersecteze prea des teritoriile. Aşa că nu m-am mirat că aglomeraţia era mare. Am simţit de la început că ceva este în neregulă, şi, chiar dacă nu sunt un părinte elicopter, de data aceasta am stat lipită de copil ca scama de catifea. În scurta noastră activitate de o oră am învăţat eu, mai mult, trei reguli importante.
Lecţia 1: Nu te duce să te împrieteneşti, chiar şi leu dacă eşti, cu o hoardă de hiene
Anya este foarte, dar foarte sociabilă. De fiecare dată când mergem în parc o văd cum scanează tot locul cu ochii ageri, ţinteşte un copil de-o seamă cu ea şi aruncă undiţa: "Bună, sunt Anya. Vrei să fim prieteni şi să ne jucăm împreună?". Şi de aici întotdeauna totul decurge ca o poveste cu final fericit: se iau de mână şi pleacă ţopăind în zare ... sau până la cel mai apropiat tobogan. Am insistat întotdeauna să fie atentă cu cei din jur, să aibă grijă să nu lovească, dar nici să nu fie lovită din greşeală. Să se ferească de jocuri sau de copii prea energici care ar putea să o rănească. Şi a înţeles. Aşa că ne-am ferit de accidente şi lacrimi inutile, fără să o păzesc milimetric.
Ieri, în parc s-a îndreptat spre un grup de fetiţe de 6-7 ani. Am privit-o de la distanţă cum îşi spune replica, cum cele 3 se întorc spre ea, fac grimase, şi una dintre ele ţipă: "Pleacă, ne strici jocul!". Apoi cu încetinitorul am văzut cum îşi îngroapă mâna în nisip, strânge din dinţi, îi aruncă Anyei în cap şi în ochi pumnul de nisip şi o scuipă. Copilul meu a închis ochii, s-a scuturat, a venit la mine calmă: "Mami, nu vor să se joace cu mine. Mă duc să îmi fac o prietenă, că mai multe nu pot." Eu nu am apucat nici să reacţionez, am stat doar puţin pe gânduri, mândră de fiica mea că nu s-a supărat, şi dezamăgită de mine că nu le-am spus nimic acelor fete. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, Anya a ştiut de la început că dacă se îndreaptă spre o hoardă de hiene, există mari şanse să fie respinsă, chiar dacă este curajoasă ca un leu. Prin urmare, era un conflict pe care şi l-a asumat, iar intervenţia mea ar fi fost inutilă.
Lecţia 2: Niciodată nu trece pe sub un tobogan, dacă nu ai cască de protecţie în cap
Aş fi vrut ca povestea aceasta să fie amuzantă, însă eu şi acum tremur când mi-o amintesc. După ce Anya a fost izgonită de trupa de prinţeso-hiene, a reuşit să se împrietenească cu o fetiţă care alerga năucă de colo-colo, ca o mică molie pufoasă pe lângă bec. Anya a încercat să se ţină după ea, însă a renunţat repede şi a observat că este mai bine dacă stă pe loc şi devine punctul de reper al fetiţei sau becul, în acest caz. Aşa că Anya se juca în nisip, iar mica molie pufoasă mai venea din când în când la ea, dupa ce se mai învârtea încă o dată în jurul parcului.
Între timp, în toboganul cel nou au apărut nişte mici supereroi care învăţau ce este gravitaţia. Au vazut că ei nu au nici cea mai mică şansă să zboare, şi au cules câteva pietroaie rămase de la construcţia locului de joacă, le-au urcat în tobogan şi au început să le arunce într-o curte unde copiii mărşăluiau ca furnicile într-un muşuroi. Poate zboară pietroaiele, dacă nu, măcar copiii. Când ne-am trezit cu un cataroi cât planeta Venus la picioarele noastre, tăticul fetiţei molie a strigat la ei să înceteze. Peste încă 10 minute, fetiţa lui se îndrepta spre tobogan să treacă pe sub podeţul lui, iar în acelaşi timp, sus, un mic Spiderman care face mofturi la mâncare, subţire cât o scobitoare, se pregătea cu mare efort să arunce peste bord un cataroi, de data asta mai mare ca Marte.
Ştiu ce deja vă imaginaţi scenariul: cum cataroiul Marte sparge capul fetiţei, sânge, plânsete şi urlete, panică, salvare, copil mort, tată sufocat de groază. Din fericire, pietroiul a trecut milimetric pe lângă fetiţă. Eu am ţipat la SpiderBăţ. Tatăl fetiţei de lângă mine rămăsese îngrozit cu gura deschisă, cu un pas în faţă, cu mâna întinsă şi ochii înlăcrimaţi. Îşi imaginase şi el scenariul... S-a terminat cu bine, da. Însă nu pot să nu mă gândesc la mama acelui băiat, o doamnă cu sprâncene tatuate care ajunseseră albastre, care nu s-a ridicat de pe banca de unde bârfea cu prietenele ei nici măcar când eu am urlat de-a dreptul la copilul ei. Oare, ca să prevenim astfel de accidente, nu este mai uşor să ne educăm copiii? Chiar trebuie să se ajungă ca un copil să fie rănit ca să evidenţiem greşelile de educaţie?
Aşa că m-am îndreptat spre acea mamă, pentru că mămică nu îi pot spune. I-am spus ce i s-a întâmplat şi mi-a replicat, trăgând cu poftă din ţigara murdărită de ruj mov: "Pune-i lu' fi-ta cască de protecţie şi scapi de o grijă!". Concluzia este că probabil aşa o să şi fac, o să inventez o cască de protecţie care să ne ferească de părinţii care nu ar fi trebuit niciodată să aibă copii şi de rezultatul nevinovat şi nefericit al acestora.
Lecţia 3: Un copil needucat este ca o pasăre fără aripi, care a prizat nisip
Trecând şi peste acest dulce-amar eveniment, am tras-o pe Anya lângă mine, decisă să părăsim acel infern conturat de cuvinte din mintea lui Alighieri şi colorat, cu linii depăşite, de Picasso. Ne-am aşezat şi am purtat această conversaţie:
"- Anya, mi-aş dori să plecăm de aici. Hai să mergem la celălat loc de joacă, unde este posibil să te întâlneşti cu prietenii tăi.
- De ce, mami? Mie îmi place nisipul de aici, că e nou.
- Ia priveşte acum în parc şi spune-mi ce vezi. Priveşte la fiecare copil în parte şi spune-mi dacă este ceva ce nu îţi place.
- Fetiţele acelea se bat cu nisip şi scuipă. Băieţelul acela bagă bebeluşul cu capul în nisip. Nu ştie că bebeluşii nu mănâncă nisip? Am văzut eu că bebe avea muci. Nu îi trebuie şerveţel în loc de nisip?
- Ai zis că vrei să îţi faci prieteni. Ce copil ai alege de aici să îţi fie prieten?
- Cred că niciunul.
- Deci, decât nisip curat şi fără prieteni, nu mai bine mergem la prietenii tăi?
- Ba da, mami, sau mai bine dăm de mâncare la porumbei. Că ei măcar ştiu să zboare."
Am plecat spre locul nostru de joacă, şi acolo, copilul meu a prins aripi când s-a văzut cu un coleg de la grădiniţă. Iar liniştea mea a revenit. Ultima lecţie pe care am învăţat-o amândouă este importanţa educaţiei. Nu am să merg niciodată pe principiul că este copil şi că este normal să zburde ca o pasăre fără aripi prin nisip, ameţită şi neghidată. Eu îi construiesc aripile, eu o ghidez şi ea va şti cu ajutorul meu să discearnă binele de rău, cea mai grea responsabilitate a unui părinte. Concluziile le trageţi, voi, dragi părinţi. Eu mai scriu doar că a educa un copil nu înseamnă doar a-l trimite la şcoală. A educa un copil înseamnă a-i oferi discernământ, inteligenţă, empatie, bun-simţ şi responsabilitate prin puterea propriului nostru exemplu. Ei se nasc păsări frumoase, construiţi aripi frumoase pentru ei, nu îi lăsaţi să se înece înotând în nisip!
Cu drag,
Gabriela Paladi
Redactor Şef Qbebe
Urmareste-ne pe Google News
