Este important ca în timpul unui tantrum să ne străduim să rămânem cât mai calmi și să nu ne certăm cu cei mici, fiindcă sunt șanse mari să înrăutățim și mai mult situația. Pentru generațiile anterioare, însă, acest lucru pare adesea inacceptabil. Cum să lași copilul să urle, să facă o scenă în public și eventual să te mai și lovească, fară să îi „aplici o corecție”?
O mămică de peste granițe povestește, pe un forum popular, sfatul „prețios” pe care soacra ei i l-a oferit pentru acele momente în care copilul său are o criză de furie și o lovește. Aceasta a încurajat-o să îl lovească, la rândul ei, pe cel mic și să îi aplice diverse pedepse, cum ar fi să îl încuie în baie sau să îi facă un duș cu apă rece.
Iată cum sună postarea mămicii:
„Sunt confuză de ceea ce îmi spune familia mea și am nevoie de o voce a rațiunii. Fiica mea va împlini în curând 2 ani. Este o scumpă și foarte deșteaptă din multe puncte de vedere. Este foarte comunicativă, însă atunci când reușește să comunice ce vrea și tot nu poate obține ce își dorește (de exemplu, înghețată la cină sau să se joace cu foarfeca) poate deveni destul de agresivă.
Știu că este mică și că încă învață să facă față emoțiilor, așa că încerc să fiu răbdătoare și să îi explic mereu totul („Nu te poți juca cu foarfeca, pentru că te poți tăia și te vei răni. Ne vom juca cu foarfecele pentru copii când vei fi mai mare” sau „Vom mânca ceva la cină și apoi putem mânca înghețată, dacă mănânci numai înghețată la cină, te va durea burta”). Încerc apoi să o redirecționez către o altă activitate, uneori funcționează, alteori nu.
Când începe să facă o criză de furie, să țipe și să se trântească pe podea, mă îndepărtez puțin, mă duc să mă așez la câțiva metri distanță și îi spun „Sunt aici când vrei o îmbrățișare”. Și de obicei durează cam 10-20 de secunde până când vine în fugă să mă îmbrățișeze, se calmează și putem merge mai departe. Când stăteam lângă ea și încercam să vorbesc și să o liniștesc în timp ce ea se agita și țipa, scenele durau mult mai mult și se înrăutățeau progresiv.
Uneori mă lovește ca primă reacție la un „nu”. Încearcă să lovească acolo unde poate ajunge. Dacă la nivelul ei, mă lovește peste față. Socrii mei tot insistă că o palmă ar rezolva problema, dar eu cred că este o prostie să crezi că folosirea violenței o va învăța că violența este greșită...
Ceea ce fac eu atunci când fiica mea are un tantrum este să mă întristez vizibil (fără exagerări sau plâns fals. Acest comportament mă întristează și pur și simplu o arăt). Spun „mami este tristă pentru că ai lovit-o. Nu vreau să mă joc cu tine în acest moment”. Și ies din cameră. Fiica mea vine de obicei alergând la mine și plângând, mă îmbrățișează și îmi dă un pupic și avem un mic schimb de vorbe despre cât de rău este să lovești pe cineva. Nu lungesc discuția mai mult decât este cazul și de obicei trecem mai departe într-o stare de bună dispoziție.
Atât mama mea cât și soacra mea sunt de părere că acest lucru dăunează emoțional copilului meu și că bătaia ar fi o soluție mai bună... Soacra mea chiar a pălmuit-o o dată pe fiica mea și am fost extrem de furioasă pe ea din cauza asta. Fiica mea a devenit, bineînțeles, mult mai agresivă cu ea data viitoare când a văzut-o. Soacra mea este încă bosumflată că nu îi urmăm sfaturile, care includ încuiatul copilului în baie „până se potolește” sau dușurile reci”. Sunt eu cea nebună? Oare bătaia ar fi mai puțin dăunătoare decât să-i arăți că nu e bine să lovească oamenii?”, scrie mămica, cerând un sfat de la părinții care au trecut prin situații asemănătoare.
Iar răspunsurile nu au întârziat să apară:
„Ar fi extrem de confuz pentru ea să îi spui că violența nu e bună, apoi să o pălmuiești. Eu zic că faci o treabă bună”, a scris cineva.
Altcineva a comentat: „Bătaia nu este niciodată o soluție bună. Creierul copiilor care sunt plesniți reacționează în același mod ca și cel al copiilor care sunt abuzați fizic. Copiii nu pot înțelege diferența dintre a fi plesniți „pentru binele lor” și a fi plesniți de un tată beat, de exemplu. Acest lucru îi afectează pentru totdeauna și le creează traume psihologice ireparabile”.
O altă persoană a apreciat abordarea mamei, scriind: „Eu nu i-am dat niciodată palme fiicei mele, iar ea are acum patru ani și este foarte bine crescută. E cea mai dulce fată. Frații mei își mai pălmuiesc din când în când copiii, iar aceștia sunt, la rândul lor, violenți și agresivi cu ceilalți”.
Un alt părinte a scris: „Atât soacra ta, cât și mama ta recomandă o metodă învechită de disciplinare, care a fost cercetată temeinic și s-a dovedit a avea consecințe negative grave. De asemenea, când a fost ultima dată când au avut grijă de un copil mic? Aș paria că a trecut destul de mult timp, așa că amintirile lor despre ceea ce a funcționat pentru ele sunt, în cel mai bun caz, vagi”.
Tu ce părere ai despre situația acestei mămici? Ce sfat i-ai da?
Citește și:
Surse foto: Freepik
Surse articol: Reddit
Urmareste-ne pe Google News
