Semne clare că ai fost un copil „parentificat”

Ce înseamnă „parentificarea” unui copil ?

Psihologii atrag atenția asupra următorului aspect: se poate vorbi despre „parentificarea” unui copil în cazul în care acesta primește responsabilități care depășesc nivelul dezvoltării sale și care au ca scop binele emoțional și/sau mental ori confortul unuia dintre părinți. „Parentificarea” are loc dacă un părinte începe să renunțe la rolul său, iar copilul simte nevoia să preia el rolul respectiv. Cu alte cuvinte, părintele nu vine în întâmpinarea nevoilor copilului, ci acesta din urmă se străduiește să realizeze un asemenea demers.

Un copil „parentificat” nu este cel care, de exemplu, este implicat de părinți în activități casnice potrivite vârstei sale ori dacă, în anumite ocazii, îi ajută în îngrijirea fraților sau surorilor mai mici. De fapt, când ajunge să fie „parentificat”, un copil este supus unor presiuni permanente, care interferează cu starea sa de bine. De pildă, se întâmplă așa când este de așteptat să se comporte ca și cum ar fi „terapeutul” părintelui său, când trebuie să facă pace în conflictele din familie sau să aibă mereu grijă de frații/de surorile mai mici în absența părinților. 

În situația în care un copil este „parentificat”, nu este de mirare că se confruntă cu stres, cu stări de anxietate, cu depresie și că se simte copleșit. În plus, în acest context, poate avea dificultăți de adaptare într-o colectivitate și riscă să nu aibă rezultate bune la școală.

Pe termen lung, „parentificarea” crește riscul ca adolescenții și viitorii adulți să se regăsească în oricare dintre aceste situații:

• Să le fie greu să aibă încredere în cei din jur;
• Să se teamă de autoritate;
• Să se implice în relații toxice;
• Să aibă dificultăți în a-și construi o viață independentă;
• Să aibă probleme cronice de sănătate mintală. 

Tipuri de parentificare

Există două tipuri de parentificare:

Parentificarea emoțională

Are loc dacă un copil trebuie să vină îndeplinească o nevoie emoțională și/sau psihologică pentru unul dintre părinții care se află într-o situație dificilă. De pildă, parentificarea emoțională intervine când:

• Părintele insistă asupra ideii că se bazează pe el în rezolvarea unei probleme emoționale;
• Copilul este mereu confidentul părintelui său;
• Copilul este nevoit să medieze un conflict dintre părinți etc.

Parentificarea instrumentală

Este vizibilă, spre exemplu, când unul sau ambii părinți nu își pot îndeplini responsabilitățile și nu pot asigura nevoile familiei. Parentificarea instrumentală survine, de pildă, când unul dintre părinți își părăsește familia, când dobândește o dizabilitate, când este vorba despre divorț etc.

Exemple de situații ce dovedesc o parentificare instrumentală sunt:

• Copilului i se cere în mod constant să se implice în activități casnice care nu sunt pe măsura vârstei sale;
• Copilul este nevoit să aibă tot timpul grijă de frații/surorile lui;
• Copilul trebuie să muncească pentru a asigura nevoile familiei.

Cum îți dai seama că ai fost un copil „parentificat”

Psihoterapeuții consideră că un adult ce a fost un copil „parentificat” se distinge prin trăsături precum:

Te simți mereu responsabilă pentru emoțiile celorlalți

Nu este surprinzător să fii așa dacă, în copilărie, ai auzit de multe ori de la unul dintre părinții tăi vorbe cum ar fi: „Am nevoie de tine ca să mă simt mai bine/ca să fiu fericit/ă”, „Dacă nu ai fi tu lângă mine, nu aș avea cu cine să vorbesc despre asta și nu știu ce m-aș face”. De aceea, și în viața de adult ai tendința să simți că emoțiile și starea de bine a celorlalți depind de tine. În acest context, ești mereu în căutarea de soluții pentru a veni în întâmpinarea nevoilor lor și, în anumite cazuri, nu este exclus să te simți vinovată și să-ți reproșezi că nu reușești.

Ai anumite tulburări ce țin de sănătatea mintală

Întrucât ai fost un copil „parentificat”, poți suferi din pricina stărilor de anxietate, a celor depresive sau adopți un comportament obsesiv-compulsiv. Pe de o parte, ți se întâmplă așa ceva deoarece ai fost supusă permanent presiunii de a veni în întâmpinarea nevoilor altcuiva și, astfel, nu ai avut răgaz să ți le satisfaci pe ale tale. Așa se explică de ce nu ai reușit să înveți anumite lucruri și, când te lovești de ele, nu știi cum să procedezi și ești copleșită de stres. Pe de altă parte, faptul că ai fost pusă de multe ori în situații care te-au depășit și ai avut de înfruntat așteptări nerealiste ți-a diminuat stima de sine, încrederea în forțele proprii și te-a determinat să îți fie teamă că vei fi respinsă dacă eșuezi.

Vrei să rezolvi totul

Unui copil care a fost „parentificat” îi este greu să se abțină să nu intervină când o persoană apropiată se află într-o situație dificilă. Spre exemplu, te oferi să vii cu soluții și cu sfaturi nesolicitate pentru a încerca să vii cu o schimbare. 

Psihologii sunt de părere că astfel de tendințe sunt prezente adesea la persoanele „parentificate” și le determină să nu se simtă deloc în largul lor când îi observă pe ceilalți cum se străduiesc să-și rezolve problemele fără să le ceară sprijinul.

Cauți întotdeauna să deții controlul

Adulții care fac parte dintre copiii „parentificați” caută să-și asume cât mai multe responsabilități și simt permanent nevoia să dețină controlul. Le este greu să-i lase și pe ceilalți să conducă, să aibă inițiativă și, din acest motiv, preferă să se implice numai în relații cu persoane care preferă să se lase conduse. 

Tocmai pentru că tind să-și asume prea multe responsabilități, adulții care au fost copii „parentificați” riscă să fie frustrați întrucât au impresia că nu sunt sprijiniți suficient și, mai mult decât atât, pot ajunge să fie epuizați.

Îți este greu să stabilești și să menții limite ferme

Unul dintre primele semne care arată că ai fost un copil „parentificat” este și acesta: nu îți este deloc la îndemână să stabilești limite. De altfel, o asemenea dificultate este firească în contextul în care tot timpul ți-ai neglijat nevoile și dorințele ca să îi mulțumești pe ceilalți. Spre exemplu, în cazul în care ești invitată la o reuniune de familie, accepți invitația, chiar dacă știi că ți-ai stabilit angajamente. Ulterior, dacă anunți că nu mai poți ajunge din pricina unor evenimente neprevăzute, ce au legătură cu angajamentele respective, te simți vinovată. 

Ce poți face pentru a încerca să-ți regăsești echilibrul

În primul rând, ca să reușești să depășești problemele create de faptul că ai fost un copil „parentificat”, este recomandat să încerci să-ți idenfici dorințele și nevoile. Observă mai întâi ce simți când te afli în diferite situații, de exemplu când trebuie să stabilești limite. Concentrează-te pe momentul prezent, astfel încât să îi oferi corpului și minții un răgaz pentru a-ți transmite că nu mai ești în mediul în care nu te simțeai în siguranță. Odată ce se întâmplă așa, îți este mai la îndemână să îți dai seama ce îți dorești de fapt.

Totodată, este binevenit să-ți creezi un spațiu în care să te simți confortabil și în siguranță, stabilindu-ți limite în jurul spațiului respectiv. În plus, fixează-ți rutine care țin de acest spațiu și care să te ajute să te destinzi și să nu te mai simți sub presiune.

În al doilea rând, apelează la sprijinul unui psihoterapeut. Spre exemplu, orientează-te spre terapia cognitiv-comportamentală, menită să îți schimbe, treptat, modul de gândire și atitudinea față de tine. În același timp, nu greșești nici dacă optezi pentru terapia de familie, care este utilă pentru a-ți repara relația cu părinții tăi. 

Nu în ultimul rând, ca să te regăsești ai nevoie și să-ți descoperi copilul interior, căruia să-i oferi lucrurile de care nu a avut parte în trecut. Pentru a-ți atinge acest obiectiv, străduiește-te să faci următorul exercițiu:

• Uită-te la o fotografie cu tine când erai copil;
• Încearcă să-i vorbești copilului din fotografie ca unui prieten;
• Scrie-i o scrisoare copilului tău interior. 

Am început să-mi îngrijesc mama de la 13 ani. Viața mea s-a schimbat pentru întotdeauna