Apoi am trecut la alte vinovății. Că nu crește copilul suficient în burtă, că am mâncat o felie de salam, că nu îi pun muzică să asculte în fiecare seară, că nu număr câte mișcări îi simt pe zi.
Am născut și am trecut la nivelul următor.
Poate știți și voi. Toate temerile parentale, transformate în vină. Că nu doarme copilul suficient, că n-a luat suficient în greutate, că nu îi gătesc suficient de bine, că vine seara și vreau să o ia ta-su, ca să ies pe balcon 10 minute și să-mi limpezesc creierii, că nu facem suficiente activități, că facem prea multe activități, că nu ieșim suficient afară sau că stăm prea puțin timp acasă. În funcție de unde era moralul meu, mă simțeam vinovată pentru unul sau infinit de multe lucruri.
Când a apărut și al doilea copil în peisaj, din fericire n-am mai avut timp să mă gândesc la asta. Dar, îmi amintesc și acum, ultima noastră seară în familie de 3. Mă uitam la ea, cum era cocoțată pe scaunul din bucătărie și mânca. Iar eu mă gândeam și nu puteam să mă abțin să nu plâng, că viața ei nu va mai fi niciodată așa cum a fost.
În maternitate, înainte să nasc, mă simțeam vinovată că ea e acasă cu febră 40 și are nevoie de mine, iar eu sunt departe de ea. În același timp, mă simțeam vinovată față de el, că nu suntem conectați în ziua asta specială, în care o să vină pe lume. Am avut și o naștere cu probleme și iar mi-am făcut procese de conștiință. Copilul a suferit și putea să moară din cauza mea!
Acum, de exemplu, mă simt vinovată că i-am promis ei că o să citim o carte atunci când ajungem acasă, dar el tușește foarte rău și s-a tot trezit, așa că n-am reușit.
Dar, atunci când simt lucrurile astea, am învățat să fac ceva. Să te simți vinovată nu e constructiv. Știm asta, dar nu știm cum să facem altfel.
Eu urmez câțiva pași și vi-i spun și vouă. Poate vă ajută.
Încerc să-mi înțeleg vina
Ea e acolo să-mi spună că am greșit ceva. Chiar dacă nu a fost o greșeală voluntară sau ceva ce aș fi putut controla, greșeala există. Ce am învățat de când sunt părinte, și a fost o gură de aer proaspăt pentru mine, e că greșelile nu sunt ceva îngrozitor. Greșelile sunt doar niște oportunități de învățare. Și au nevoie să fie îndreptate. Chiar dacă asta înseamnă, pur și simplu, să-i spun copilului că îmi pare rău că nu am putut să mă țin de promisiune.
Nu mă mai compar cu nimeni
Mama aia care are mereu ordine în casă, mama aia care nu țipă niciodată la copil, mama aia care gătește bio de 3 ori pe zi, mama aia care duce copiii la timp la grădiniță și îi ia devreme, care are și un job de succes, dar petrece și timp de calitate cu copiii, care croiește rochițe pentru păpuși și organizează zilnic câte 4 activități complicate pentru fiecare copil pe care îl are... mama aia care să le facă pe toate (și poate și altele în plus), nu există. Așa că nu mă mai încarc negativ când văd că la altă mamă acasă e curățenie lună, când la mine e dezastru. Sigur, nici ea nu face toate lucrurile perfect, ci face atât cât poate. Ca și mine.
Fac atât cât pot
Încerc mereu să-mi amintesc de intențiile mele bune. În orice acțiune a mea, intențiile mele sunt bune. Că nu iese totul mereu bine, asta e partea a doua. Dar, dacă aș putea face mai bine, aș face mai bine. Asta încerc să-mi amintesc mereu, atunci când mă simt vinovată pentru ceva.
Fac mai multe lucruri minunate pentru copiii mei, decât greșeli
Dacă m-aș apuca să fac seara o listă cu tot ce am făcut cu și pentru copiii mei într-o zi (dar cine mai are timp și de asta?), aș ajunge la concluzia că "greșelile" mele sunt mult mai puține decât lucrurile minunate pe care le fac. Că astăzi au mâncat mai multă ciocolată decât ar fi trebuit, aproape că nu contează în ecuația în care în restul timpului îmi dau toată silința să mănânce cât mai sănătos.
Sunt recunoscătoare
Sunt recunoscătoare pentru familia mea, pentru copiii mei și pentru toate lucrurile frumoase pe care le fac cu și pentru ei. Sunt norocoasă că îi am în viața mea, indiferent ce se întâmplă.
Urmareste-ne pe Google News
