„Oare s-a simțit vinovată că m-a abandonat într-o parcare?” O femeie este hotărâtă să-și găsească mama naturală după 30 de ani de când a fost abandonată

Kang Misuk s-a născut în Coreea de Sud, iar la vârsta de 2 ani a fost găsită într-o parcare, la 2 ore distanță de capitala Seoul. A fost adoptată imediat de o familie de americani din Michigan și a primit numele actual, Kara Mee Badell. 30 de ani mai târziu, la scurt timp după ce ea însăși a devenit mamă, Kara e determinată să-și găsească mama biologică și să înțeleagă mai multe despre originile sale.

„Când m-au găsit în acea parcare, plângeam isteric și nu am putut să zic nimic altceva, decât că mă cheamă Kang Misuk. Am fost dusă la un orfelinat unde am stat 10 luni, iar apoi am fost adoptată de o familie din Michigan.

Părinții mei adoptivi mai aveau alți doi copii și voiau să-și mărească familia, așa că m-au adoptat pe mine. Am avut o copilărie fericită, am fost tratată întotdeauna ca fiind parte din familie. Părinții nu făceau niciodată diferențe între noi, așa că mi-a fost foarte ușor să mă obișnuiesc cu noua mea identitate. 

M-am descurcat foarte bine și la școală, eram plăcută de aproape toți colegii mei și eram destul de populară. Însă pe măsură ce am crescut, diferențele dintre cum arătam eu și cum arătau ceilalți începeau să mă deranjeze. Eu eram asiatică, iar toți ceilalți erau americani.

Din fericire însă, am reușit să trec peste aceste diferențe. Mi-am făcut mulți prieteni și mi-am construit o carieră de succes în producția de medicamente.  

Aproape 30 de ani din viața mea, nu mi-a păsat de ce și cum am ajuns să fiu adoptată. Însă totul s-a schimbat când am devenit mamă.

Eu și soțul meu, pe care l-am cunoscut în 2008, am dat naștere fiului nostru, Alexander,  în 2012. 

Din momentul în care s-a născut, am fost îndrăgostită de el. Mă impresiona extrem de mult cât de mult depindea cât de atașat a fost de mine din prima clipă. Era pentru prima dată când cineva arăta ca mine, când îmi puteam vedea trăsăturile reflectate pe chipul cuiva.

Câțiva ani mai târziu, am născut-o pe fiica mea. Ea era și mai lipită de mine decât fiul meu. Începea sî plângă imediat ce ieșeam din încăpere și puteam să văd câtă nevoie are de mine, mama ei, în fiecare clipă. Așa că am început să mă întreb dacă așa eram și eu când eram mică.

Plângeam și eu așa după mama mea? Eram la fel de atașată de ea? Oare ce a simțit când m-a părăsit în acea parcare? Oare se simțea vinovată?

Toate aceste întrebări m-au determinat să încep să o caut. În 2016, am discutat cu agenția care s-a ocupat de adopția mea și am apelat și la alte mijloace, ca să încerc să o găsesc.

Apoi am vizitat Coreea de Sud, unde am simțit, în sfârșit, că aparțin. Faptul că arătam la fel ca ceilalți oameni pe care îi vedeam pe stradă, mi-a oferit un confort extraordinar. Însă asta a fost tot, nu am găsit-o pe mama.

În 2018 am încercat din nou să o găsesc, mergând din nou în țara mea natală, împreună cu familia mea. Dar nu am avut noroc nici de data aceasta.

Abia în 2020, când mă apropiam deja de vârsta de 40 de ani, lucrurile au început să se schimbe.

Am reușit să-mi găsesc tatăl biologic, însă din cauza legislației din Coreea de Sud, am reușit foarte greu să am o întâlnire cu el. Când în sfârșit l-am întâlnit, a fost în prezența a doi bodyguarzi și din păcate, nu am reușit să aflu unde e mama mea.

Încă sper să o găsesc, totuși. Deocamdată nu am reușit, dar faptul că mi-am găsit tatăl mă face să cred că există speranță să o găsesc și pe ea”, a încheiat Kara.

Prin această poveste, Kara vrea să încurajeze toți oamenii care au fost adoptați și care vor să-și găsească părinții biologici, să nu renunțe și să lupte până ce îi vor găsi. Toată lumea merită să știe de unde a venit, iar odată ce descoperi această informație, e posibil ca te simți mai împăcat.