M-am simțit vinovată când am rămas însărcinată cu gemeni la scurt timp după moartea copilului

Au fost foarte fericiți că vor deveni părinți pentru a doua oară

Sam și Josh Seedorf (din Ohio, SUA) erau deja părinții unui băiețel (Jude), însă își mai doreau copii. După mai bine de un an de încercări, Sam a rămas însărcinată, cuplul bucurându-se enorm când au devenit părinții unei fetițe, Marren Rose. Iată ce a povestit mama într-o confesiune pentru „Love What Matters”:

„Nu voi uita niciodată cum am văzut testul de sarcină pozitiv chiar la două săptămâni după ce intrasem în starea de urgență și în lockdown din cauza pandemiei. Eu și soțul meu, Josh, încercasem de mai bine de 1 an să avem iar un copil și de aceea am fost extrem de fericiți. Ne rugasem atât de mult ca fiul nostru să aibă un frățior sau o surioară și iată, în sfârșit, rugăciunile noastre fuseseră ascultate! Am fost foarte încântați să-i spunem fiului nostru în vârstă de 3 ani, Jude, că avea să fie frate mai mare. Chiar dacă nu îmi dau seama cât de mult înțelesese despre ce îi vorbisem, în acea zi a chiuit de bucurie și ne-a fost alături în entuziasmul legat de faptul că urma să avem și o fetiță. „Vom fi familia perfectă”, m-am gândit în acele clipe.

În noiembrie am întâmpinat-o cu bucurie pe Marren Rose și ne-am petrecut acea iarnă încercând să o protejăm de haosul din exterior. O scoteam rar afară, iar când realizam acest demers o protejeam cât puteam. Nu mă puteam abține să fac asta, o vedeam ca fiind foarte fragilă. De fapt, cred că a fost vorba despre un instinct care mă avertiza despre altceva, dar la acea vreme am dat vina pe anxietatea postpartum. Stăteam mai mult în casă, străduindu-ne să o răsfățăm și să o distrăm.

Primăvara a venit. Era timpul să revin la serviciu. În aceste condiții, Jude mergea la grădiniță, iar Marren la creșă. Deși era greu să găsesc un echilibru între viața profesională și cei doi copii, eu și Josh consideram că ni se potrivea cel mai bine să fim părinți activi.

În martie, Josh trebuia să plece 3 luni în cadrul unei misiuni a Forțelor Aeriene. Însemna că aveam să rămân singură cu 2 copii, ceea ce nu îmi convenea. Știam că va fi greu să mă descurc cu toate, însă m-am gândit că trei luni vor trece repede. În plus, putea să vină acasă în fiecare weekend întrucât serviciul său nu era prea departe. 

În dimineața în care Josh a plecat, am avut iar un instinct straniu și tot ce îmi doream era să rămân acasă cu copiii. M-am gândit că era vorba din nou despre anxietatea mea. Îmi amintesc cum Marren stătea în mașină în scăunelul ei, într-un costumaș cu buline roz...Josh mi-a dat mesaj ca să mă anunțe că ajunsese la destinație, iar eu am avut o zi obișnuită de muncă. Întrucât terminasem puțin mai devreme, m-am gândit să merg să iau copiii mai devreme, dar în loc să procedez așa am ațipit puțin și apoi m-am dus la sala de sport. Mă pregăteam pentru un semi-maraton și mi-am zis că aveam nevoie de mai mult antrenament. 

În jurul orei 16:15 i-am dat mesaj educatoarei lui Marren și am anunțat-o că ajungeam mai devreme. De obicei, ea răspundea cu „Ok” și apoi o pregătea pe Marren. În acea zi, nu mi-a răspuns deloc. Mi s-a părut ciudat, însă mi-am închipuit că era ocupată cu copiii. Marren era precum o „divă” și avea nevoie de multă atenție!”

Și-au pierdut cel de-al doilea copil

Mama a dat detalii despre ziua în care fetița ei a intrat în stop cardiorespirator și, în final, a încetat din viață la spital. Potrivit sursei citate, a relatat următoarele:

„Pe măsură ce m-am apropiat de creșă, am văzut un semn care arăta că se închisese circulația și, de asemenea, acolo era și un echipaj al poliției. L-am întrebat pe unul dintre polițiști dacă puteam să intru în creșă ca să-mi iau copilul. „Nu, trebuie să mai așteptați”, mi-a răspuns acesta. Am deschis geamul mașinii și mi-am zis: „Trebuie neapărat să intru acolo”. 

Când m-am apropiat, m-a strigat cea care se ocupa de Marren. Tot ce îmi amintesc este că am auzit strigăte de panică. „Copilul nu mai respiră!” țipa ea. Atunci a sosit și o ambulanță, iar eu m-am oprit în mijlocul unei intersecții. M-am dus la îngrijitoare și i-am spus de mai multe ori că nu eram furioasă de ea. Tot ce îmi doream era să am grijă de ea, dar și de Madden. Mai târziu, am aflat că ea încercase să-mi resusciteze fiica până la sosirea ambulanței. Probabil că eu nu aș fi reușit să fac asta în acele momente de panică, de aceea i-am fost profund recunoscătoare pentru că ea reușise.

Drumul către spital a fost cel mai lung din viața mea. Țipam la șoferul ambulanței care mergea în fața mea să conducă mai repede. Când am sosit, am aflat că Marren era în stop cardiac și pur și simplu am refuzat să cred că era vorba despre copilul meu. Brusc, o echipă de medici și asistente au venit la ea. Nu îmi venea să cred ce se întâmpla. Nici nu mi-am putut privi copilul și, pentru o clipă, am crezut că se făcuse o greșeală. Fetița mea zâmbitoare și îmbujorată era conectată la o mulțime de fire și de aparate.

Sora mea era deja la spital întrucât ajunsese acolo înaintea tuturor. Îmi amintesc că ni s-a spus că Marren nu avea puls. Eram pur și simplu terminate. Ne-am dus apoi în sala în care se ocupau de ea, deși ni se spusese să nu intrăm. Tocmai ce pășisem în acea încăpere și am auzit cum o asistentă a strigat: „I-am detectat pulsul!” Îndată am apucat-o pe Marren de mânuță și am început să-i vorbesc, implorând-o să se trezească.  

Următoarele 12 ore au fost un adevărat coșmar. Era un du-te vino de medici și de asistente, care îmi spuneau ce medicamente îi dădeau, iar familia a venit la spital ca să fie alături de noi. Medicul ne-a zis „Este foarte bolnavă. Nu am vești bune”. Cu toate acestea, mie nu îmi venea să cred că nu se va întoarce acasă. 

La un moment dat, un doctor a venit la noi și ne-a anunțat că fiica noastra nu mai avea activitate cerebrală și că organele îi cedaseră. Puteam să o scoatem de pe ventilator și să o lăsăm să moară în pace sau putea să o ținem legată de aparate pentru a fi supusă unor demersuri care oricum erau inutile. Trupul ei nu mai rezista și de aceea am hotărât să o lăsăm să se întoarcă la ceruri. Mâna soțului meu stătea pe pieptul ei și mi-a zis că inima ei încetase să mai bată. Atunci am văzut cum un surâs se așternea pe chipul lui Marren. În acea clipă am știut că văzuse ceva frumos și că era liniștită. Deși moartea este ceva înspăimântător, pot spune că acele momente au fost unele dintre cele mai frumoase la care am putut fi martoră.”

Mă simt vinovată, fiecare zi e un chin. Cum să trăiesc fără bebelușul meu

Își mai doreau copii, dar au aflat că au probleme de fertilitate

Sam nu s-a ferit să dezvăluie că, la scurt timp după moartea fetiței lor, ea și soțul ei s-au gândit să devină iar părinți: 

„...Nu aveam habar ce puteam face. Eu continuam să-mi pompez laptele zi de zi. Era mult lapte, dar nu era niciun bebeluș care să fie hrănit. Deși au fost momente dificile, tot am reușit să am destul lapte. L-am distribuit către cinci bebeluși. Toți au putut să aibă parte de laptele hrănitor care exista datorită lui Marren. Am fost atât de mândră că i-am fost mamă.

Uneori mă simt foarte vinovată pentru că mă gândesc la faptul că, la scurt timp după ce copilul meu a murit, ne-am gândit să ne mărim iar familia. Nu voiam să o înlocuim, însă ne doream foarte mult să putem avea grijă de alți bebeluși. Întrucât mi-a fost atât de greu să rămân însărcinată cu Marren, ne-am adresat unei clinici specializate în probleme de fertilitate. Acolo am aflat că atât eu, cât și Josh, aveam probleme de fertilitate și că fără fertilizarea in vitro ar fi fost extrem de greu să mai avem copii.

Am făcut mai multe teste genetice întrucât ne doream copii sănătoși. Testele genetice ne-au permis și să alegem sexul copilului și am hotărât să avem tot o fetiță. Însă aveam doar câțiva embrioni care puteau fi utilizați- și toți erau de băieți.

Dintotdeauna îmi dorisem mulți băieți care să alerge prin casă, însă după ce ne-am pierdut fetița ne gândeam doar la acele lucruri pe care le ratasem. Nu mai puteam vedea fundițe și tutu-uri, nu mai puteam vedea rochițe de bal, nu ne mai puteam gândi la a ne conduce fetița la altar, nu aveam altă fetiță care să poată purta lucrurile rămase de la Marren. Eram pur și simplu distrusă. Josh a propus să dăm hăinuțele rămase, însă eu m-am supărat rău și am refuzat.

Am solicitat raportul de la clinica de fertilizare pentru a vedea dacă totul era în regulă. Asistenta avea dreptate, toți embrionii erau de băieți, însă în josul paginii, am văzut și cromozomul XX de fată.  Era vorba despre un embrion de fată, ce avea un număr redus de celule anormale. Clinica ne-a zis că sarcina avea 40% șanse de succes și ne-a avertizat asupra riscului ridicat de pierdere a sarcinii. De asemenea, am recurs și la un embrion de băieți.

Transferul de embrioni a decurs fără probleme și eram în perioada de așteptare. Stăteam în pat și mă rugam ca totul să fie bine și i-am cerut și lui Marren să ne ajute ca bebelușii să fie sănătoși, să se nască pentru a ne umple inimile de dragostea de care aveam atât de multă nevoie.”

Și-au împlinit visul de a deveni iar părinți

Până la urmă, părinții îndurerați după moartea fetiței lor au reușit să-și împlinească dorința de a mai avea un copil. Astfel, Sam a adus pe lume gemeni, fetiță și băiat. Despre cum au decurs în final lucrurile mama a vorbit tot în confesiunea pentru sursa citată anterior:

„După 5 zile, nu mai aveam răbdare și mi-am făcut un test de sarcină. O linie foarte subțire, roz, se afla lângă linia de control. Am crezut că era vorba doar de imaginația mea, așa că am făcut o poză și i-am trimis-o lui Josh. Nici el nu a fost foarte convins, așa că peste câteva am făcut un nou test. De această dată, am văzut două linii roz, intense. Îmi amintesc cum inima a început să-mi bată cu putere și am început pe dată să mă rog. După câteva săptămâni, analizele de sânge au confirmat și ele că eram însărcinată. Îmi amintesc cum plângeam și cum stăteam de vorbă pe Facebook cu câțiva prieteni. Pentru prima dată după mult timp, eram fericită și plină de speranță. 

La câteva săptămâni, eu și Joshn ne-am dus ca să fac o ecografie. Nu am spus nimănui ce urma să facem. Mi-a fost foarte teamă să mă atașez prea mult de sarcină. Nu îmi doream ca toate speranțele mele să se năruie în urma unui eveniment neașteptat. De altfel, eram într-o continuă stare de panică și îmi făceam cele mai „negre” scenarii. 

După o ecografie rapidă, medicul s-a uitat înspre noi și ne-a zis: „Îmi cer scuze, totul a durat atât de mult întrucât, de fapt...sunt doi bebeluși!” A întors ecranul ecografului spre noi și, într-adevăr, se vedeau două bule. A fost un moment minunat, gemenii noștri-curcubeu salutându-ne pentru prima dată. Am luat pozele de la ecografie și le-am arătat familiei și prietenilor. Totul era în regulă și în sfârșit simțeam că puteam respira.

La capătul a nouă luni sănătoase, dar epuizante, și-a făcut intrarea mai întâi fiica noastră, Sunny Grace. Era fetița noastră-miracol. După nouă minute, Barron Henry și-a făcut și el apariția. Gemenii noștri s-au descurcat atât de bine încât am reușit să mergem acasă după două zile. Sunt convinsă că totul a fost așa datorită miilor de rugăciuni și a îngerilor-păzitori pe care i-am avut. Știu că Marren își privește de acolo, de sus, frățiorii și zâmbește. Continuăm să ne imaginăm ce soră mai mare minunată ar fi fost.

Am învățat să trăim cu durerea, fiecare zi aducându-ne noi provocări. Anumite lucruri ne provoacă durere și ne străduim să găsim echilibrul și să mergem înainte cu amintirile ce țin de Marren, atât cu cele frumoase, cât și cu cele triste.  

„Sindromul morții subite” a sugarului este un termen pe care încă nu am ajuns să-l înțeleg. Este foarte greu să trăim cu gândul că nu vom putea afla niciodată de ce a trebuit să ne pierdem fiica. Nu mă pot abține să nu urăsc acest lucru. Cum să nu se găsească explicații pentru un deces în anul 2022? Este foarte greu de acceptat. 

Uneori mă trezesc și îmi amintesc cum s-au derulat lucrurile. Am senzația că este vorba despre un coșmar, urmat apoi de un vis, totul fiind supranatural. Din fericire, pe parcursul „călătoriei” noastre am avut parte de susținerea și de dragostea familiei și a prietenilor. Dacă nu am fi avut parte de atât de multă dragoste, nu știu cum am fi reușit să supraviețuim. Încercăm să ne bazăm pe sprijinul celor din jur și pe parcursul acestei perioade solicitante alături de bebelușii noștri gemeni, în timp ce ne străduim să facem față și temerilor și anxietății care vin întotdeauna la „pachet” cu nou-născuții....”