A fi mamă pentru prima dată este o experiența atât de frumoasă și înălțătoare, dar atât de provocatoare, încât aproape că uiți de tine însăți și te dedici complet copilului. Sunt genul de mamă care face absolut orice pentru binele copiilor. Am două comori: o fată în vârstă de 11 ani și un băiat în vârstă de 2 anișori.
Călătoria mea prin viață sub noua titulatură, de MAMĂ nu a fost ușoară. Sarcinile nu au semănat între ele. La prima, grețurile matinale mi-au dat pace abia la șase luni, în timp ce la a doua sarcină nu am avut probleme în acest sens. Cu 16 kilograme luate în prima sarcină, abia 8 kilograme am acumulat cu băiețelul în burtică, pe care le-am și dat jos imediat.
Nici în creșterea și îngrijirea copiilor nu pot spune că situațiile au semănat. Așadar, recunosc cu mâna pe inimă: mi-am răsfățat fiica cu lapte matern timp de patru ani de zile, iar fiului meu i-am oferit doar picături din lichidul magic izvorât din iubire, timp de patru zile.
Aveam 25 de ani când am dat naștere fetiței și aproape 35 când am născut băiețelul. Cu o diferență de vârstă atât de mare și experiențele urmau să fie diferite.
Despre alăptare am auzit multe de-a lungul anilor.
Îmi amintesc și acum povețele bunicii mele care își alăpta în tandem ambii copii la câmp și îi culca la umbra căruței cât timp ea făcea treabă. Dacă ea a putut, pot si eu! Din păcate, doar pe jumătate am reușit ce mi-am propus.
Am fost blamată, aplaudată, am fost pusă la zid de-a lungul anilor când a veni vorba despre acest subiect, dar nu am luat nimic la modul personal. Mi-am crescut copiii așa cum am crezut de cuviință și amândoi sunt sănătoși și se dezvoltă armonios. DA, pot spune că sunt foarte mulțumită de alegerile pe care le-am făcut.
Am născut fata în maternitatea veche din orașul meu natal. Deși condițiile nu erau grozave, personalul medical era de vis. Moașele au insistat să-mi aducă imediat copilul la sân, să mă învețe cum să îl atașez corect și să creez acea legătură magică din primele ore de viață.
Au insistat foarte mult și pe conceptul de alăptare exclusivă, la cerere. Ce înseamnă la cerere? Păi, atunci când copilul vrea să-i dai sân, îi dai! Dacă vrea din cinci în cinci minute, îi dai din cinci în cinci minute! Dacă vrea o dată la trei ore sau două ore (cum scrie la carte), îi dai o dată la trei ore.
Personal, am adoptat acest concept de alăptare exclusivă și pot spune că a fost în beneficiul amândurora, atât al meu, cât și al fiicei mele. Pe măsură ce timpul trecea, fiica mea cerea lapte seara înainte de culcare, aceasta fiind metoda prin care o linișteam și reușea să adoarmă.
În toți cei patru ani de alăptare, niciodată nu mi-am hrănit fetița în public
Și asta nu din cauză că aș fi o persoană pudică, sau că aș avea idei preconcepute. Dar o privire aruncată de un trecător atunci când am încercat să-i dau fetei sân în parc m-a descurajat.
Deși eram acoperită complet, nu am să pot uita niciodată dezgustul și expresia feței lui. Fiind foarte tânără, mă lăsam afectată de orice privire. Așa că am convenit împreună cu partenerul meu că alăptarea trebuia făcută în liniște, acasă.
Dacă era alăptată exclusiv, vă întrebați cum o hrăneam atunci când ieșeam cu ea în parc? Ei bine, în primele luni de viață, fiind născută în luna noiembrie, nu prea am ieșit prin parcuri fiindcă a venit perioada rece și am făcut mici plimbări în jurul blocului. Recunosc că luam la mine mereu un biberon cu ceai deși știam că nu îl acceptă. Să nu credeți că nu am clacat și nu am avut momente în care am vrut să îi dau lapte praf, doar ca să am și eu puțin timp liber. Mereu mi-am amintit de vorbele bunicii. Daca ea a putut, și eu puteam!
Așadar, ori de câte ori ieșeam cu ea afară și chiar nu mai rezista până la următoarea hrănire sau avea un puseu de creștere, veneam repede acasă, o alăptam și ieșeam din nou la primbare.
De ce patru ani, vă întrebați?
Primii doi ani i-am ținut cu sfințenie conform sfaturilor OMS, iar după acești doi ani, când îi vedeam fetișoara atât de tristă seara, înainte de culcare cum mângâia pe "Titi", nu am putut rezista și i-am dat în continuare.
După primii doi ani însă, a început să aibă și preferințe. Nu a mai supt decât dintr-un sân și o singură dată, seara, la culcare. Vă întrebați dacă era încă la grădiniță când încă era hrănită cu lapte? Sigur că da, dar nu știa nimeni decât eu și câțiva membri ai familiei, iar la grădiniță două-trei mămici de care eram mai apropiată cunoșteau situația. Nu că mi-ar păsa foarte mult de părerea lumii, dar nu aș fi vrut să fie ea privită într-un mod necorespunzător și colegii să râdă de ea.
Dacă am avut provocări în timpul alăptării vă întrebați? Sau totul a fost lapte si miere? Am avut parte în toți acești ani de ragade, bubițe, zgârieturi, mușcături pe sâni. Am avut perioade cu un flux prea mare de lapte când efectiv udam pereții, atunci când trecea mai mult de două ore între alăptări. Am avut și altfel de provocări în care un sân mă jena mereu din cauză că fetița se juca cu el și îl ciupea. Sunt sigură că mamele care alăptează au mai trecut prin asemenea situații. Doar că la un moment dat acest lucru devine puțin stresant pentru mamă, sau neplăcut să zicem.
Undeva pe la jumătatea perioadei de alăptare am suferit și un început de mastită din cauză că fiica mea prefera un singur sân, pe cel drept. Sânul a devenit roșu, umflat și m-am confruntat cu o ușoară febră. Ba chiar mi-a scăzut complet producția de lapte și următorul an și jumătate am alăptat-o dintr-un singur sân. Din păcate, nu am știut că dacă o las netratată, mastita aceea îmi va bloca toate canalele mamare.
Am trecut cu vederea acest blocaj și am continuat să o alăptez puțin mai neconformist. La vârsta de patru ani fără o zi, i-am explicat că mami nu o mai poate alăpta, că este destul de mare. O singură discuție a fost suficientă, iar fiica mea a înțeles.
Am preferat metoda înțărcării mult prea blânde. Am luat lucrurile ușor, nu mi-am propus o limită de vârstă, nu am pus pe sâni piper, ardei iute, albastru de metil, așa cum eram sfătuită.
Peste 10 ani a venit pe lume o altă mândrie a familiei, minunea mea cu ochi albaștri ca cerul, băiețelul meu pe care l-am născut la maternitatea nouă din orașul natal, unde totul era echipat ca în filme. Rar mi-a fost dat să intru într-o instituție de sănătate atât de bine pusă la punct, cu un personal medical dedicat, cum foarte rar întâlnești.
Să revenim la alăptarea băiatului pentru că sunt convinsă că asta vă interesează. De ce numai patru zile? Încă din primele ore de viață, mi s-a adus bebelușul în salon. Am fost sfătuită să îl pun la sân. Atunci am simțit că ceva este în neregulă. Știam de la fetiță că trebuie să se audă când înghite lapte, dar am zis să mai aștept, poate doar vine laptele puțin mai târziu, deși am născut tot natural ca și prima dată.
Am anunțat asistentele că nu am picătură de lapte. După mărturisirea mea, a urmat o examinare cruntă făcută de către moașă. Pentru că nu a putut folosi pompa de sân, din cauză că aureolele mele sunt prea mari, moașa împreună cu altă asistentă m-au muls mai ceva ca pe oi. Sunt sigură că știți deja, dintre toate animalele, oile au nevoie de cea mai mare grijă, atenție și mai ales, putere la muls. Exact așa mă simțeam și eu. Am strigat de câteva ori nu mai pot și mă doare, iar moașa a dat ușor din cap dezaprobator și mi-a pus câteva întrebări.
-Mai ai copii?
-Da, o fetiță am răspuns eu.
-Și ai alăptat fata?
-Sigur că da.
-Cât timp?
Atunci a trebuit să fiu foarte sinceră.
-Patru ani, am spus eu atât de încet, încât abia mă puteam auzi. Dar sunt sigură că moașa m-a auzit.
-Câââât? a întrebat ea pe un ton foarte ridicat.
-Patru ani, am recunoscut eu.
Apoi i-am povestit cum au decurs lucrurile în primii doi ani alăptare exclusivă, cu diversificare bineînțeles, precum și faptul că ulterior alăptarea a încetat dintr-un sân și a rămas doar în cel preferat.
-Nu e bine! Nu e bine deloc! A plecat murmurând ceva și rugând asistentele să mă monitorizeze.
Cam o dată pe oră una din asistente venea în cameră pentru a vedea dacă se producea atașarea, dacă a venit laptele, plus pentru a mă mulge. Laptele întârzia să apară. Nu se poate, m-am gândit eu! Mai aștept.
"Dă-i că altfel plânge copilul de foame! Tu nu vezi că nu mai ai lapte?"
După o noapte în care mi-am deranjat și vecina de cameră, o femeie trecută de 45 de ani care își hrănea în liniște copilul și căuta să se odihnească, asistentele mi-au adus prima sticluță de lapte praf. Mi-au spus Dă-i că altfel plânge copilul de foame! Tu nu vezi că nu mai ai lapte?
Vestea mi-a sfâșiat inima. Nici nu concepeam o altă metodă de hrănire. În acel moment am început să plâng incontrolabil, deși știam că plânsul după naștere nu este cea mai inteligentă mișcare pentru că depresia postnatală se putea instala foarte ușor, fiind și foarte vulnerabilă.
Am continuat să stau sapte zile în maternitate cu cel mic din cauza unui icter. Din nou mă confruntam cu o situație nouă, pentru că fetița nu a avut icter. Am crezut că din cauză că l-am privat de lapte matern, fiul meu s-a îngălbenit. Da, în anumite situații nu mai judeci corect, mai ales când te ”ajută” prietenul Google.
Uitându-mă la vecina de salon al cărui lapte țâșnea ori de câte ori își dădea la o parte cămașa de noapte pentru a alăpta, care folosea tampoane pentru sâni și amintindu-mi că prin aceleași experiențe treceam și eu la prima naștere, am suferit enorm.
M-am gândit că voi fi blamată de cei din jur, că o să mi se spună că din cauză că am alăptat atât de mult fetița nu mai am lapte pentru cel mic. M-am gândit că nu o să am suficiente resurse financiare pentru a-l hrăni cu lapte praf, pentru că auzisem că formula de lapte este foarte scumpă.
10 adevăruri științifice despre laptele praf pentru bebeluși
O mie de lucruri mi-au trecut prin gând și trei nopți nedormite am numărat până când am început ușor, ușor să-mi revin. Surprinzător, am beneficiat de atenția și de înțelegerea celor din jur, care mi-au apreciat eforturile. Cert era că lapte nu aveam pentru bebeluș, iar după primele biberoane cu lapte praf, nici nu mai accepta să pună gurița pe sân. ”Nu mai vrea să sugă la sân, că muncește mai mult. La biberon, laptele curge ușor”, mi-au spus asistentele. După patru zile alimentația lui a trecut exclusiv pe formulă de lapte.
M-am gândit că din cauza aceasta va fi predispus răcelilor, se va îmbolnăvi foarte des, va avea un sistem imunitar scăzut. Din fericire, nimic din toate acestea nu a fost adevărat! A trebuit să îi schimb formula de lapte din maternitate, pentru că îl constipa, dar am păstrat opțiunea de a-l hrăni exclusiv cu lapte praf până la vârsta de un an și jumătate. Atunci nu am mai vrut el lapte, pentru că deja era hrănit foarte bine și a acceptat diversificarea foarte repede.
Practic, e genul de copil mâncăcios, pe care orice mamă și-l dorește. Și pentru că este într-o continuă mișcare, nici nu e dolofan. Comparativ cu fetița, care a început să mănânce mâncare solidă abia pe la vârsta de doi ani, până atunci acceptând doar piureul de fructe, supa și banane cu iaurt.
Dacă regret vreuna din opțiunile pe care le-am adoptat în privința alimentației copiilor mei? Deloc! Se spune că instinctul nostru matern ne ajută să luăm cele mai bune decizii și așa și este, doamnelor! Doar bazându-mă pe instinctul matern am știut când să opresc alăptarea fetiței mele, ce decizie să iau pentru hrănirea băiețelului și nimeni și nimic nu mi-a putut sta în cale. Nu am luat în calcul opiniile răutăcioase și părerile nesolicitate.
Mă consolez cu ideea că mai sunt mame ca mine, citind în presă cazuri de mămici care alăptează până la cinci, șase ani. Am văzut la TV chiar și un caz al unui copil alăptat până la șapte ani și, deși mi se pare și mie puțin prea exagerat, nu pot spune că judec. Fiecare părinte are libertatea de a-și crește și de a hrăni copilul așa cum consideră de cuviință, atâta timp cât alegerile sale nu aduc prejudicii sănătății și dezvoltării ulterioare acestuia.
Văd în jurul meu mămici blamate pentru că dau lapte praf copilului, schimburi de priviri răutăcioase între mame care alăptează și mame care oferă lapte praf și pot să vă spun doar atât: nu trebuie să vă pese de gura lumii, de priviri răutăcioase, de absolut nimic când este vorba de copilul vostru.
Nu trebuie să oferiți prea multe detalii! Cu cât oamenii știu mai multe, cu atât vă află slăbiciunile
Recomand cu căldură să vă păstrați intimitatea deciziilor luate în familie. Și dacă vă simțiți confortabil să vă alăptați copilul pe stradă, în parc, în restaurant, faceți-o cu cea mai mare deschidere. Mie îmi pare rău că m-am lăsat descurajată de o privire și, uitându-mă cu drag la mămicile din parc cum își alăptează puii pe bancă, am realizat (târziu, din păcate), că actul de hrănire al copilului nu trebuie să fie îngrădit de locul în care se află, de oamenii de care este înconjurat, fiind cât se poate de natural. La fel, indiferent de motivele pe care le aveți să oferiți copilul lapte praf, este absolut decizia pe care o luați și cu care trebuie să fiți împăcată.
Dacă mă întreabă acum cineva care este părerea mea despre alăptare versus lapte praf, sau cum m-am simțit eu mai confortabil ca și mamă, am să spun cu mâna pe inimă că am avut mai multe nopți liniștite cu băiețelul. Atunci când îmi alăptam fetița, situația era complet diferită; căuta sânul cu mânuțele, apoi cu gurița, se hrănea puțin, după care "suzeta". Cum adică suzeta? Folosea sânul ca pe o suzetă. Eu nu am oferit niciunuia din copiii mei suzeta, din considerente personale și pentru că ambii au icnit când le-am introdus-o în guriță. Așadar, cum scăpa puțin sânul din gură noapteam cum se trezea, începea iar să o caute sau să plângă.
În cazul băiatului crescut cu lapte praf, nopțile au fost divine. Exceptând scurta perioada a colicilor, am dormit amândoi ca doi bebeluși. După ce îi făceam băiță, îl îmbrăcam, îi ofeream biberonul și timp de cel puțin trei ore nu se trezea din somn. Ulterior, pe parcursul nopții desigur că mai cerea unul sau biberoane, în funcție de vârsta lui de la acel moment. Dar calitatea somnului a fost incomparabil mai bună decât în momentul în care am alăptat.
Legătura dintre mine și fetiță am simțit-o într-adevăr specială la acel moment. Este un sentiment de nedescris să ai în mâinile tale viața unui omuleț atât de mic care depinde de laptele produs de propriul tău corp, pe care îl bea cu nesaț pentru a crește.
Nici sticla rece la biberonului care urma să fie ușor încălzită de formula de lapte pe care o preparam nu a fost un impediment între mine și fiul meu. Legătura dintre mamă și copil este grozavă, unică, imensă, indiferent de modul de hrănire.
În calitate de copil crescut cu biberonul în anii '80, din cauza problemelor de sănătate ale mamei mele, îmi susțin în continuare punctul de vedere: nimic nu se compară cu intuiția mamei. Nu vă lăsați descurajate de prietene, soacre, nici măcar de cadrele medicale atunci când vine vorba de creșterea puiului vostru. Iar opiniile celor din jur credeți-mă că nu vor conta atunci când copilul va fi mare, frumos, bine dezvoltat!
Toată lumea va uita că l-ați hrănit cu lapte praf sau cu sân, că ați început diversificarea cu supă de legume sau cu măr cu biscuite, că l-ați lăsat sau nu la desene pe telefon când era mic timp de cinci minute cât mergeați la baie.
Surse foto: istockphoto.com
Urmareste-ne pe Google News
