Nu îmi las fiica de 11 ani să meargă singură la școală, deși are de traversat doar 2 străzi. De ce? Pentru că am fost agresată când eram de vârsta ei

Copiii generației anilor '80 '90 plecau la școală cu cheia de gât.

Acum însă, lucrurile s-au mai schimbat. Nu sunt o mamă extra protectoare și nici nu exagerez în ceea ce privește siguranța copiilor mei. Cu toate acestea, îmi place să cred despre mine că sunt suficient de precaută încât să nu las ca nimic rău să li se întâmple, atâta timp cât eu pot să previn anumite lucruri.

Din această cauză, nici acum, când fetița mea împlinește vârsta de 11 ani, nu o las să meargă singură până la școală. Nu mă aștept deloc la aplauze din partea nimănui, ci mai degrabă mă aștept să fiu blamată pentru decizia mea.

”Este suficient de mare”, ați spune, nu? Total de acord!

Este chiar foarte dezvoltată pentru vârsta ei. Este o fetiță înaltă (seamănă cu tatăl ei) care deja a depășit deja 1,50 m și este și frumușică.

Cât are de mers până la școală, vă întrebați? Aproximativ 300 de metri. Da, suntem niște norocoși în această privință. Traversăm trei străzi și am ajuns direct în sala de clasă. Doar ca, din cele trei străzi, una este o arteră principală ale orașului.

Ca să ajungă la școală trebuie să treacă prin una din cele mai mari intersecții din oraș. Nu de puține ori am văzut cum oameni în toată firea sunt loviți de mașini, sau cum șoferii nu mai țin cont de nimic atunci când se grăbesc și trec pe culoarea roșie a semaforului.

De asemenea, zilnic văd copiii cum aleargă pe trecerea de pietoni pentru a ajunge mai repede la școală și de aici pornesc și temerile mele. Oamenii nu mai sunt atenți, îndeosebi dimineața. Șoferii claxonează haotic, elevii fug, părinții încearcă în disperare să-și lase copiii la școală și în scurt timp să ajungă și la locul de muncă.

Cred că vă imaginați ce haos se poate produce în doar 10 minute, cât timp ne ia să ajungem la școală. În plus, semafoarele nesincronizate și mașinile care uneori ies de pe trotuare din locurile de parcare îngreunează foarte mult situația.

Mi-am menținut până acum decizia de a o duce la școală, deși vă imaginați că sunt alți elevi care râd de ea.

Sunt copii care stau în apropiere și trebuie să treacă doar o stradă, iar fata mea nu înțelege că aceștia sunt expuși unui pericol mult mai mic.

De asemenea, sunt colegi din clasa ei ai căror părinți lucrează de la primele ore ale dimineții și efectiv nu găsesc o altă soluție. Și la 11 ani ești mare, ar trebui să te descurci singur, nu-i așa? M-am gândit și la asta, nu vă imaginați că sunt chiar acel tip de mămică care își ține copiii într-o bulă de sticlă.

Când ar trebui să înceapă copilul să meargă singur la școală?

I-am explicat fetiței mele că pericolele o pândesc la tot pasul. Încerc și acum să îi fac educație rutieră, să îi răspund oricăror întrebări le-ar avea în ceea ce privește respectarea regulilor de circulație.

Totodată, profităm de faptul că frățiorul ei este încă mic, nu este încă la grădiniță și dimineața mai face și el o mică plimbare până la școală și înapoi.

Dacă mai sunt copiii aduși de părinți la clasa a IV a, vă întrebați? Aproape jumătate din copiii din clasa ei sunt aduși de mânuță, cu mașina ori autobuzul. Sunt copii cărora le mai cară părinții ghiozdanul și la vârsta aceasta.

Până la urmă, cine suntem noi să judecăm? Mai ales că suntem datori și să îi responsabilizăm, dar și să facem tot ce ne stăm putință pentru a le ușura munca.

Vrei să știți și motivul secret pentru care nu-mi las încă fata să meargă la școală singură? Eram sigură că da. Circulația bat-o vina, nu e problema principală. În toată țara este haos pe șosele, dar vorbim de un pericol mult mai ascuns.

Vorbim de priviri insistente pe care eu le observ la bărbați (în general trecuți de 30 de ani, care așteaptă ”cuminți” autobuzul în stație să plece la servici) ațintite asupra fetelor care dimineața pleacă la școală.

Fetele sunt îmbrăcate normal, în uniformă, cu fuste și șosete lungi sau dresuri, iar în partea de sus sacou cu cămașă. Dacă v-ați pune cel puțin pentru câteva minute în locul mamei care își privește fata inocentă cum este ”sorbită din priviri” de persoane foarte dubioase, mai mult ca sigur mi-ați dat măcar o fărâmă de dreptate.

Iar acest lucru nu este valabil doar pentru fetița mea, ci și pentru colegele ei de clasă, pentru prietenele ei. Vorbesc cu mămici în aceeași situație ca și mine și ne îngrozim efectiv de felul în care copile atât de inocente sunt privite la vârsta lor.

Iar eu sunt și mai îngrozită de acest fapt pentru că atunci când eram puțin mai mare decât ea, să fi avut 12-13 ani și mă întorceam de la școală, am fost agresată de un individ în scara blocului.

A trebuit să țip din toți rărunchii și să iasă un vecin afară pentru ca individul să nu mai tragă de mine și să plece.

Nu am să uit niciodată chipul lui și cum clipea ”seducător” (credea el) și dezgustător (vedeam eu) din ochi atunci când cobora scările de teamă să nu cheme vecinul poliția. Deci dacă în anii '90 se întâmplau astfel de lucruri, ce pretenții să am eu acum?

Desigur că nu aștept să cadă drobul de sare, dar prefer să fiu suficient de precaută pentru a mă asigura că am făcut eu tot posibilul să o știu în siguranță până la vârsta la care își va putea lua deciziile singură.

Îi promit constant că atunci când va împlini 15-16 ani o voi lăsa la un suc cu prietenele, îi voi da ceva mai multă libertate decât acum.

De asemenea, îi promit că în clasa a V a nu o mai duce eu la școală, doar o voi trece intersecția principală în timp ce îl iau pe frățiorul ei de la grădiniță și de acolo se va descurca singură. Dar seara când iese de la ore nu o pot lăsa singură.

Nu vorbim cu strainii! Cum feresti copilul de pericolele externe

Este timpul pentru o altă mărturisire. Pe mine mama m-a așteptat pe la colțuri să vin de la școală, seara, până când am împlinit 16-17 ani, fără ca eu măcar să știu. Era mereu cu un pas înainte și se strecura printre blocuri. Avea timp când ajungea acasă să se schimbe și să pară că nici nu venea gâfâind de afară.

Nu dorea să mă facă de râs în fața colegelor cu care mă întorceam, ci mă urmărea doar să mă știe în siguranță. Îmi amintesc o când chiar m-a scăpat din mâinile unui individ, care se pare că ne pândea de ceva timp pe mine și încă o colegă care ne întorceam de la liceu, prin spatele blocurilor. 

Alegeam acel drum nu pentru că ne ascundeam de ceva sau că ne plăcea nouă să mergem pe alei ascunse și lăturalnice. Era o zonă liniștită și cel mai cel mai scurt drum către casă.

Într-o seară, când ieșeam de la liceu și deja se întunecase afară, mama a ieșit ca un supererou de după un tufiș aflat la parterul unui bloc și a țipat la un individ trecut bine de 50 de ani care se apropia de noi: ”Ce vrei tu de la fete? Lasă-le în pace! Crezi că nu te-am văzut seară de seară cum îți faci veacul pe aici? Chem poliția să știi!”

Nu știu dacă am să procedez la fel, dar cu siguranță îmi voi mai aduce o perioadă fata la școală. Știu că nu mă voi mai întâlni niciodată cu acest sentiment, chiar dacă îl voi duce și pe băiețel la rândul lui la școală. Creșterea fiecărui copil este diferită și este foarte posibil ca băiatul să nu vrea să meargă însoțit de mame decât câțiva ani.

Îndrăznesc să vă întreb ce părere aveți despre acest subiect, deși știu câte comentarii negative poate trage. Până la urmă, trebuie să acceptăm că este decizia fiecărui părinte să facă ceea ce consideră de cuviință pentru copilul lui.

Cei mici se dezvoltă diferit și în timp ce unii capătă încredere în ei înșiși mai devreme, alții sunt puțin mai temători și acceptă ajutorul părinților pentru a face față provocărilor. Și când spun de provocări, mă refer la persoane dubioase, câini maidanezi, șoferi grăbiți, iar lista poate continua. Multă putere și răbdare în creșterea copiilor, doresc tuturor!