Dragostea bunicilor nu se compară cu nimic! „Tatăl meu mi-a salvat viața când fiica mea de patru ani a făcut cancer”

Și-a anunțat tatăl când fiica ei a fost diagnosticată cu cancer 

Amy McHugh a povestit, într-o confesiune pentru „Insider”, cine a susținut-o din plin în perioada în care fiica ei, Emily, s-a confruntat cu cancerul. Amy a precizat că fetița avea 4 ani când a primit acest diagnostic. Aflând de boala fiicei sale, mama nu a stat pe gânduri și i-a dat telefon bunicului micuței:

„Când fiica mea avea 4 ani și a fost diagnosticată cu cancer, prima persoană pe care am sunat-o a fost tatăl meu. 

Pe parcursul mai multor decenii, el a fost cel care m-a ajutat să-mi rezolv problemele. La el m-am plâns ori de câte ori aveam probleme legate de serviciu, de mașină și de parenting. Mi-a dat sfaturi pe care m-am putut baza și m-a asigurat că totul va fi bine- că eu voi fi bine.

Însă boala lui Emily reprezenta ceva nefamiliar. Pe parcursul primelor săptămâni de tratament ale fiicei mele, l-am observat pe tatăl meu încercând să se lămurească. Când și-a dat seama că nu reușea, s-a străduit să facă tot ce a putut și ne-a fost alături zi de zi.”

Tatăl și-a susținut din plin fiica și nepoata

Amy a ținut să aducă în prim-plan toate momentele dificile în care tatăl ei i-a fost alături. Astfel, acesta a susținut-o și în clipele în care nu mai avea speranță, petrecând multe zile în spital ca să stea cu nepoata lui. Pentru sursa citată, Amy a venit cu următoarele explicații:

„În fiecare zi, după ce își termina programul la serviciu, tatăl meu îmi dădea telefon și mă întreba de ce aveam nevoie. Se oprea la „Target” ca să-mi cumpere un ventilator în locul celui zgomotos de la spital sau să îmi cumpere fețe de pernă noi, în locul celor de unică folosință, astfel încât să mă pot odihni mai bine. Când aveam nevoie de legume, îmi dădea mesaj de la „Whole Foods”, întrebând: „Cum arată kale?”

După ce se lupta cu traficul infernal din Boston, venea la spital în hainele de la muncă, având mai multe sacoșe. Emily știa ce se întâmpla când venea el. Tatăl meu rămânea cu ea, iar eu plecam. „Vom fi bine”, îmi spunea el. „Pleacă liniștită”.

Mă duceam să alerg pe străzile din preajma spitalului sau mergeam la sesiuni de yoga în apropiere. Câteodată mă duceam la „Starbucks” sau îi priveam pe bărbații în vârstă, foști jucători de baseball și îmi aminteam că lumea reală încă există. Nu mă gândeam și nu îmi făceam griji în legătură cu ceea ce era la spital. Știam că tatăl meu era acolo și că totul era sub control.

În intervalul în care eram plecată, el îi cânta lui Emily, ceea ce o enerva și o făcea totodată să râdă. Se uitau împreună la „Sponge Bob” și, în timpul reclamelor, discutau despre jucăriile pe care și le dorea ea. Tatăl meu îi promitea că îi va cumpăra poneiul cu sclipici dacă reușea să muște de trei ori dintr-un covrig.

Nu ezita niciodată să le ajute pe asistente când veneau să agațe de stativ pungile cu soluție pentru chimioterapie sau când trebuia să țină o găleată când Emily voma. O mângâia pe spate când se odihnea. În zilele în care ea se simțea mai bine, construiau turnuri de plastilină sau dădeau diverse nume animalelor de pluș. Când mă întorceam la spital, Emily era mai calmă, era o versiune mai bună a ei. Și eu eram la fel.

Ceea ce m-a susținut cel mai mult a fost optimismul tatălui meu. Eu aveam tendința să văd lucrurile în negru. Însă el refuza să facă asta. Ținea socoteala momentelor în care aveam îndoieli și îmi amintea mereu că fiica mea era internată într-unul dintre cele mai bune spitale din lume și că era extrem de puternică. 

Nu îmi doream nimic altceva decât ca Emily să fie bine. Toată viața m-am gândit că tatăl meu știa despre ce era vorba mai bine decât mine.

Nu a dat greș nici în situația în care i-am testat din nou dragostea necondiționată față de mine. Când Emily a trecut prin cel de-al doilea transplant de celule stem, am vorbit cu el la telefon și am început să țip și să-i spun că rinichii ei începuseră să cedeze, iar medicii nu-și dădeau seama exact de ce se întâmpla așa. Înainte să apuce să spună ceva, i-am trântit pur și simplu telefonul, de parcă era vina lui. Într-o oră a venit la spital, cu două Cola dietetice și mi-a amintit o întâmplare amuzantă legată de fratele meu, știind că aceasta mă făcea mereu să râd. 

Peste câteva zile, când Emily era la terapie intensivă, ne-am uitat împreună la „Red Sox”. Mi-a oferit și câteva bomboane „M&Ms”, inclusiv pe cele verzi, care erau preferatele lui. Când am început să plâng, m-a îmbrățișat. Mi-a amintit că eram capabilă să fac lucruri grele.”

Îi este recunoscătoare tatălui ei pentru tot sprijinul acordat

Mama și-a încheiat confesiunea pentru sursa menționată spunând că fiica ei s-a vindecat de cancer. În același timp, a insistat asupra ideii că se bucură în continuare de dragostea și de susținerea tatălui, care o încurajează și în prezent, când Emily se pregătește să meargă la facultate:

„După 18 luni și mai bine de 300 de nopți petrecute în spital, Emily a scăpat de cancer și a fost externată. Tată meu nu a ratat ocazia de a o mângâia pe umeri și de a-i spune: „Ți-am spus că totul va fi bine”.

Și în anii care au urmat, tatăl meu a rămas omul meu de bază, cel cu care puteam discuta despre orice și care venea la mine fără să fie nevoie să insist. M-a ascultat când am vorbit despre momentele bune și despre cele mai puțin bune prin care am trecut având o fată cu probleme cronice de sănătate. Mi-a arătat și cum să alin un copil aflat într-un moment de criză, iar faptul că a venit întotdeauna la mine a fost o dovadă de dragoste.

Îl întreb cum voi reuși să supraviețuiesc odată ce Emily va pleca la facultate, peste câteva luni. El îmi amintește că totul va fi bine și că eu voi fi bine. Iar eu îmi amintesc faptul că întotdeauna are dreptate.” 

Sfatul pe care l-am primit de la tata mi-a salvat viața