Am avut, în decursul vieții, destul de multe animăluțe. Începând de la pui de găină (unul a sărit peste balcon și în mod miraculos a supraviețuit, dar nu mai știm ce s-a întâmplat cu el apoi), trecând pe la broască țestoasă, și anume Cleo, și terminând cu 2 pisici, una mai nebunatică decât alta, m-am bucurat de compania animalelor. Am contribuit și eu la creșterea și îngrijirea lor și am suferit în urma pierderii lor. Nu la fel de mult însă ca sora mea, care era mult mai atașată de ele.
În calitate de adult și mai ales de părinte nu am mai avut în grijă animale, în primul rând ca urmare a existenței unui copil în casă. Nu consider igienic absolut niciun animal deoarece știu prea bine că sunt purtători de boli (indiferent de câte vaccinuri le faci) și mai ales de tot felul de insecte parazitare (purici, căpușe etc.), fac gălăgie în momente nedorite (de exemplu, când îți dorești să dormi), lasă în urmă păr, blană și lista poate continua. Îmi plac animalele, dar le găsesc potrivite pentru familiile care au la dispoziție un spațiu exterior, cum ar fi o curte, în care copilul se poate juca și bucura de ele corespunzător, fără a-mi face griji cu privire la contactul cu mediul în care cel mic mănâncă, se joacă și se odihnește.
De aproximativ 2 ani însă am avut drept companie pisica surorii mele, a tatălui meu, pisica casei și într-un fel și a noastră. Codiță. Vorbesc la timpul trecut despre ea pentru că între timp a decedat. În urma unei lupte lungi cu o boală necruțătoare, după nu mai puțin de 3 operații și nenumărate consultații și investigații medicale, a suferit un accident vascular cerebral, urmat de comă și nu a supraviețuit.
Am aflat cu acest prilej cât de mult a fost iubită această pisică de către băiețelul meu, deși impresia era mai degrabă una de tachinare reciprocă (el o necăjea cu raza laserului sau cu diverse jucării, iar ea îl fugărea apoi prin casă). Mi-a mărturisit că în trecut, de câte ori venea în vizită, își dorea de fapt să o vadă pe Codiță. Pe perioada convalescenței a mângâiat-o și a verificat-o zilnic, i-a dat să mănânce în gură și a plâns când a aflat că nu mai este printre noi. Și-a dorit să afle din ce cauză a murit și dacă a ajuns în Rai. Și-ar fi dorit chiar să participe la înmormântarea sa dar, chiar dacă aceasta ar fi avut loc, mi s-ar fi părut un eveniment prea crud pentru un copil de 10 ani. Am fost sinceră cu el, i-am explicat despre boala de care a suferit și, desigur, că a avut un suflet bun și se află de acum printre îngeri. Și-a dorit să o aibă mereu aproape sub forma unei poze, așa că ecranul telefonului său i-o arată în fiecare zi. De asemenea, a mângâiat peria cu care obișnuia să fie pieptănată, iar eu aud de aproximativ o lună doar că își dorește și el tare mult o pisică. Doar pentru el. Chiar dacă i-am explicat cât de mult va suferi când aceasta nu va mai trăi, deoarece animalele au o viață mult mai scurtă decât oamenii.
Poza lui Codiță se află la noi în cameră, iar amintirea ei în sufletele noastre. A fost un animal curajos și bun și sunt sigură că este acum în Raiul pisicilor.
Sfatul specialistului
Doamna Simona Cernea, Psiholog clinician, Psihoterapeut de orientare cognitiv comportamentală, Psihoterapeut în formare în Terapie sistemică - Cuplu, Copil Familie, telefon: 0723509082, www.simonacernea.wordpress.com, Facebook: Pentru suflet- Psihoterapeut Simona Cernea ne-a oferit următoarele informații:
Despre moarte se spune adeseori că este singura certitudine a vieții, dar cu toate acestea este unul dintre cele mai tabu subiecte, dacă tabu suporta termen de comparație. Aducătoare de suferință și doliu, moartea este copleșitoare pentru fiecare dintre noi, iar puși în situația de a vorbi cu copiii despre subiect ne aflăm de multe ori în postura de a ne privi propriile temeri în ochi și de a nu ști cum să reacționăm, ajungând la a „băga sub preș". Este evident că cea mai bună strategie este să vorbim deschis cu copii despre tema morții, dar acest lucru este uneori mai ușor de zis decât de făcut, și nu îl putem face decât dacă noi, adulții, suntem împăcați cu ideea de moarte, de doliu și de suferință, suntem gata să ne acceptăm emoțiile și să le traim. Putem discuta cu copii despre subiect în două ipostaze, prima „la rece", atunci când nu ne confruntăm propriu-zis cu situația și doar răspundem la întrebări ale copilului (întrebări izvorâte din curiozitatea lor, din povești, piese de teatru sau întâmplări: am văzut o pasăre moartă în parc, o insectă, s-au ofilit florile în vază) și a doua evident „la cald" când familia este pusă față în față cu moartea cuiva drag.
Uneori, moartea unui animal de companie este prima întâlnire a unui copil cu moartea și trebuie să tratăm subiectul cu aceeași seriozitate ca și în cazul morții unei persoane. Există însă anumite stadii de dezvoltare ale copilului, care chiar dacă nu sunt fixe ca durată, ne arată oarecum în funcție de vârstă cum privește copilul problematica morții. Până în 2 ani copilul simte și reacționează la moarte bazat pe reacțiile celor de lângă el. El preia stresul și emoțiile membrilor familiei în orice circumstanțe. Între 2 și 5 ani copiii văd moartea ca reversibilă, temporară și impersonală, cumva asemănătoare somnului, iar desenele animate în care un personaj se ridică în mod miraculos le întărește această convingere. Văzând moartea ca pe ceva reversibil, în cazul unui animal de companie copilul va simți lipsa unui tovarăș de joacă, dar nu va resimți neapărat pierderea unui obiect al afecțiunii. Între 5 și 9-10 ani încep să realizeze că moartea este definitivă, că toate ființele vii mor, dar tot nu o simt foarte personală. Prin gândirea magică specifică acestei perioade cred că prin imaginație și efort ei se pot sustrage inevitabilului, și că moartea nu îi va afecta. Tot gândirea magică îi va duce la raționamente de genul „am gândit rău despre x sau y și cu puterea gândului i-am determinat moartea, deci este vina mea" sau „am fost eu rău și x sau y a murit, ca pedeapsă pentru ceea ce am făcut eu". Tot la această vârstă au tendința de a personifica moartea (un schelet, un monstru) și pot apărea coșmaruri. După vârsta de 9, 10 ani și până la finele adolescenței ajung să înțeleagă în totalitate moartea: că este ireversibilă, că toate ființele vii mor și că li se va întâmpla și lor sau celor dragi lor la un moment dat. În adolescență, de multe ori riscurile inutile pe care adolescenții și le asumă (să conducă cu viteză excesivă, să practice sporturi extreme etc.) pot fi interpretate ca o nevoie de „control" asupra morții, ca o metodă de a se convinge că ei pot fi intangibili, ca o continuare a gândirii magice.
Fie că este vorba de moartea unei persoane sau a animalului de companie, ceea ce facem sau spunem trebuie să țină cont de nivelul de dezvoltare a copilului. Ideal este să avem discuții despre moarte oricând copilul este pregătit și ne pune întrebări. Trebuie să fim sensibili la dorința lor de a vorbi când sunt pregătiți, să nu punem bariere care să le inhibe dorința de a vorbi despre subiect, doar pentru că noi nu suntem confortabili cu topicul, să nu le închidem gura cu „ești prea mic pentru a vorbi despre asta", să găsim răspunsuri scurte și simple la întrebările lor, pe care ei să le poată înțelege, să nu îi copleșim cu prea multe cuvinte, să ne acceptăm propriile emoții și durerea în cazul în care suntem puși față în față cu moartea cuiva drag.
Cand noi adulții nu vorbim despre un subiect, copiii îl investesc cu și mai multă durere, îngrijorare și anxietate, deoarece își închipuie că este ceva cu adevarat crunt dacă mama sau tata nu pot vorbi despre el. Trebuie de asemenea să fim dispuși să admitem că nu avem răspunsul la toate întrebările, și este mai bine să le spunem „nu știu răspunsul la această întrebare" decât să le oferim explicații în care nu credem. Copiii ascultă nu doar cu urechile, ci și cu ochii și cu inima, și atunci spunem „copilul m-a simțit" sau „ simte când îl mint", iar pentru o relație bună de lungă durată este de dorit să nu îi mințim sau păcălim. Moartea reprezintă pierderea unei ființe dragi, absența unei prezențe fizice. Este o vreme de tristețe și doliu. Este important să ajutăm copiii să accepte realitatea morții: pierderea, sentimentul de gol, de tristețe, doliul. Prin încercările noastre de a proteja copiii în fața morții le negăm oportunitatea de a se confrunta cu emoțiile lor, de a le împărtăși și de a primi suportul de care au nevoie. Mai bine vorbim deschis, îi încurajăm să își recunoască și să își accepte emoțiile, dacă sunt în acea perioadă de gândire magică ne străduim să reducem sau să le eliminăm vina pe care o simt, să eliminăm de asemenea ideea că moartea a apărut ca pedeapsă la ceva ce ei au făcut sau gândit, îi incurajăm să plângă dacă simt că îi ajută și nu considerăm doliul o slabiciune, ci o perioadă de vindecare. Sub nicio formă nu trebuie să minimizăm sau să bagatelizăm ceea ce copilul simte în legătură cu pierderea unei ființe dragi, fie că vorbim despre o persoană sau despre un animal, ci să îi oferim tot suportul emoțional de care are nevoie.
Este de preferat să folosim deschis cuvinte ca „a murit" sau „moarte", în locul mai ocolitoarelor „se odihnește pe veci" sau „a fost adormit" (în cazul eutanasierii animalelor foarte bolnave) pentru că acestea pot duce chiar la o anxietate de adormire, copiii temându-se că dacă adorm poate nu se mai trezesc nici ei. De asemenea „Dumnezeu l-a luat pentru că era special" poate duce la ură împotriva lui Dumnezeu și frica de a fi următorul pe care îl ia. În cazul animalelor de companie nu este de dorit nici să dăm vina pe veterinari, aceasta putând duce la o fobie care se poate extinde la toți medicii. Poate cea mai simplă formulare este a murit și nu se va mai întoarce.
O altă întrebare formulată adesea este dacă să înlocuim imediat animalul de companie dispărut cu un altul. Personal sunt de părere că ar trebui lăsată măcar o perioadă de doliu după cel care a murit, copilul putând folosi acea perioadă pentru a se obișnui cu ideea de moarte, de dispariție, și pentru a nu investi noul animăluț cu dragostea purtată celuilalt, pentru că fiecare animal este unic, se comportă în felul său și trebuie să îl iubim pe fiecare pentru ceea ce este și cum este el.
Citește și:Ce sa ii spun copilului meu cand cineva drag moare
Mulțumim doamnei Simona Cernea pentru ajutorul acordat în realizarea articolului.
Urmareste-ne pe Google News
