Sa descifram copilul: ”Nu pot” versus ”Nu vreau”

Acestea raman intrebari deschise, pana vom ajunge la momentul cand omenirea va inventa un detector al gandurilor si trairilor copiilor. Intre timp, cea mai „recunoscuta" formula de cunoastere a lumii launtrice a acestuia este iubirea. Daca il iubim pe copil, il vom si cunoaste si intelege. Dar de ce? Petru ca daca il iubim, nu asteptam de la el comportamente exemplare si retete de reactii. Asteptam doar sa il avem in preajma, sa il observam, contemplam, descoperim. Si el nu ne priveaza de asta. Ne accepta cu mare drag in preajma lui, atata vreme cat si noi il acceptam asa cum este.

Si atunci, cum diferentiem „Nu pot" de „Nu vreau"? De unde ne dam seama cand sa intervenim la cererile lui, si cum? Tocmai spuneam ca nu avem retete, dar in lipsa acestora, haide sa vedem cateva exemple reale si vii...

Sa descifram copilul:
Cand „Nu vreau" ascunde „Nu pot"

Alexia, la 4 ani si jumatate, se arata o fetita destul de matura. Observa cu atentie cum merg lucrurile in jurul ei si intelege bine regulile. Ii sfatuieste pe copii atunci cand au nevoie (si cand nu au) si ii mustra atunci cand fac ceva nepotrivit, explicandu-le exact unde gresesc. Insa are si ea o neputinta. Nerabdarea. Este mai nerabdatoare si se frustreaza mai repede decat alti copii. Cel mai tare se manifesta in relatiile cu semenii: copii si adulti. Atunci cand atinge pragul frustrarii, nu mai suporta sa auda pe cineva, sa isi astepte randul, nu mai tine cont de reguli si nu arata respect. Impinge copilul, loveste adultul, se tranteste pe jos, tipa, plange incontrolabil.

Sunt multi copii ce reactioneaza asa, cu buna-stiinta. Insa Alexia actioneaza asa pentru ca nu poate altfel. Isi face rau siesi in primul rand, pentru ca accesele de plans si de lovit sunt sincere, disperate si nu au nevoie strict de martori, ci se continua pana cand fetita este epuizata, chiar si dupa colt, departe de lume. Alexia este un copil sociabil si dornic sa interactioneze, nicidecum taciturn. Se vede ca se chinuie atunci cand nu isi poate folosi cuvintele ca si resort in gestionarea emotiilor. Are atata suparare de comunicat, incat loveste si ii indeparteaza pe oamenii din jurul ei. Este usor sa te superi pe ea si sa o judeci, sau mai degraba sa iti doresti sa „nu ii mai cauti in coarne" si sa „o inveti o limita".

Aparentele agresive inseala, insa. Alexia abia invata sa isi traiasca frustrarea , iar firea ei este una mai aprinsa. Intr-un fel sau altul, copilul a invatat acest tipar de comportament si nu stie ce altceva sa faca atunci cand propriile emotii ii scapa de sub control. Nu stie cum sa ceara ajutorul cuiva. Oamenii se asteapta ca ea sa reactioneze „adecvat varstei", mai ales ca la 4 ani si jumatate este destul de inalta si, in momentele de echilibru, se arata chiar inteleapta. Prima impresie a adultilor este ca incearca sa manipuleze. Insa ea nu face asta. Dupa ce elibereaza toata energia negativa, se linisteste si coopereaza in toate. Nu, nu incearca sa faca voia ei. Nu incearca sa obtina ceva. Ci pur si simplu este asaltata de emotiile puternice si de lipsa mijloacelor de a le comunica, altfel decat prin agresivitate. Se arata a fi un copil dificil si imprevizibil, iar toata atitudinea ei iti transmite „Nu vreau". Pentru ca in timpul crizelor, se impotriveste oricarei abordari: blandete, negociere, rugaminte, autoritate. Insa, dupa ce oboseste, redevine copilul bland care chiar isi asuma consecinta actelor ei, fara comentarii. Nu este vorba ca nu vrea...

Intr-o zi, dupa o astfel de criza (Alexia se zbatea in bratele educatoarei care o cobora pe scari, de la dormitor, caci ii trezise pe toti copiii si nu comunica in niciun fel ce o supara si unde vrea sa mearga, sau daca vrea sa mearga undeva), m-am apropiat de micuta Alexia si i-am spus: „Stii, Alexia, eu nu voi fi mereu aici, langa tine, cand esti suparata. Vor fi si alti adulti. Este nevoie sa vorbesti cu ei, ca sa stie cum sa te ajute."

Tin minte bine reactia ei. M-a emotionat. Nu spunea nimic. Statea aproape cu spatele spre mine si cu privirea intr-un colt de de podea. Ciufulita, incruntata, si in acelasi timp dezarmata. Dupa cateva momente de liniste si aparenta indiferenta, Alexia a scancit cu degetul in gura si privirea in acelasi punct de pe podea: "Nu pot..." In glasul ei am auzit suferinta. Atunci am simtit ca mi se deschide sufletul pentru fetita acesta, cu tot ceea ce va mai face in continuare. Luciditatea si vulnerabilitatea de care a dat dovada m-au coplesit si mi-au dat o lectie. Iata, deci, este adevarat: in spatele lui "Nu vreau" se ascunde uneori un atat de chinuitor "Nu pot"...

Acestea s-au petrecut acum cateva luni. Intre timp, Alexia a crescut mult. Si va mai creste. "Nu vreau"-ul ei creste odata cu varsta, dar "Nu pot"-ul ramane tot mai mic. Acum isi prinde din urma stapanirea de sine, iar emotiile ii sunt mai usor de gestionat. Veti mai auzi de ea...

Sa descifram copilul:
Cand copilul a facut tot ce a putut

Mihaita are aproape 4 ani. Este un baietel blond si energic, plin de energie, de zambete si de buna-vointa. Insa, ca mai toti baieteii de varsta lui, are un minus la capitolul "empatie". Ii vine mai greu sa inteleaga ce simt ceilalti si ce impact au asupra lor actiunile lui. Miruna, pe de alta parte, de aproape 5 anisori, este o fetita deosebit de sensibila, care puncteaza usor ceea ce simte.

In urma cu o luna jumatate, in curtea gradinitei, Miruna vine catre mine inlacrimata si indignata ca Mihaita a lovit-o si nici macar nu s-a oprit sa o vada ca plange, daramite sa isi mai ceara si scuze. Ne-am dus amandoua catre el, care ne privea senin si putin intrebator. S-a dovedit ca habar nu avea de ce sunt lacrimi in ochii partenerei sale de joaca. Atunci cand l-am intrebat cum a decurs interactiunea dintre ei si daca isi aminteste ce a facut, am inteles ca Mihaita nu „inregistrase" nicio lovitura. La varsta la care nu isi stapaneste corpul perfect, si la firea sa plina de energie, in continua miscare, contactul cu obiectele si oamenii din jur este ceva firesc. Chiar daca este mai violent sau mai puternic. Pentru baiat, o lovitura nici nu conteaza - indiferent ca o primeste el, sau ca o primeste altcineva de la el...

Citeste si: 3 secrete ale copilului, pe care le poti afla inaintea lui

Revoltata si plina de emotie, Miruna a preluat comanda si i s-a adresat direct:

- M-ai lovit, Mihaita, cu bratul, aici, in burta, cand sareai! De aceea plang, ca m-ai lovit si m-a durut! Si tu NU VREI sa iti ceri scuze!

Mihaita, care de regula este indiferent la acuze si reprosuri („Da, da, bine, scuze, asta este"), de data aceasta m-a surprins. A ramas fara grai doua secunde, dupa care s-a umplut de emotie si i-a raspuns colegei, privind-o in fata, pe un ton la fel de sincer si de revoltat: "Ba nu, Miruna! Eu nu te-am lovit!"...

Atunci am inteles ca Mihaita a mai crescut. Este mai constient ca el poate provoca reactii in jur, ca poate avea un efect asupra celorlalti si ca se afla in stapanirea unui corp ce trebuie strunit. A inteles aceste lucruri si, pe cat poate el, chiar este atent. Insa este mic inca si nu poate fi atent la sine non-stop. A lovit-o pe Miruna fara sa observe si fara sa vrea. El nu stie cand a lovit-o, insa stie ca se straduieste sa aiba grija. De aici si indignarea. Un fel de: „Dar eu incerc, ca niciodata, sa fiu atent! Deci nu se poate sa te fi lovit, daca eu nu am vrut, daca eu am incercat sa nu lovesc!" Iata cum poate functiona NU POT in existenta copiilor, chiar si sub aparenta nepasarii sau a detasarii...

Sa descifram copilul:
Cand nu poate prea mult, da-i atat cat poate!

Aceiasi copii, dupa o luna si jumatate. Tot in curtea gradinitei. Miruna se indreapta catre mine... ati ghicit, cu ochii in lacrimi. S-a jucat cu Mihaita si acesta a strans-o prea tare de maini. A tipat la el, dar acesta nu s-a sinchisit sa ii arunce vreo privire. Alearga de colo-colo, prins in vraja unui joc alert, exact pe sufletul lui. Gasim un moment sa ne adunam toti trei, totusi, iar baiatul declara indreptatit si senin:

- Ne jucam "Sticluta cu otrava"! 

- Da, dar m-ai strans prea tare! Uite, m-am inrosit!, ii arata fetita incheieturile. Ti-ar placea sa iti fac si eu asa, sa te strang cu toata puterea mea?

Baiatul priveste onest si nevinovat, intinde bratele si asteapta. Colega sa il strange cu mare efort si cu toata forta ei. El se stramba putin, dar nu zice nimic.

- Pe mine nu ma doare, declara apoi.
- Da, dar pe mine ma doare!!!

Pe el chiar nu il durea. Il jena putin. Dar pentru baieti, cum spuneam mai sus, atingerile dure sunt mai degraba o bucurie, un semn ca traiesc. I-am explicat atunci diferentele dintre fete si baieti, dintre sensibilitatea lor si i-am propus sa gasim o varianta in care sa le apuce pe fete, asa incat sa nu le mai stranga involuntar. „Uite, de exemplu, ce spui sa o iei pe Miruna de mana, cand vrei sa o prinzi? Asa ca atunci cand va plimbati. Ia incearca..."

Fetita i-a intins bratul, iar baiatul a apucat-o cu atentie si gingasie de mana. Intr-adevar, el s-a mai plimbat in acest fel prin curtea gradinitei, cu colegele, si niciodata nu a simtit nevoia sa le bruscheze. A lua de mana si a apuca de incheietura sunt doua gesturi foarte diferite pentru el. Unul implica blandete si tandrete, celalalt implica avant si forta. Au pornit inapoi la joaca, de mana, iar in ziua aceea nu am mai auzit reclamatii la adresa lui Mihaita...

Sa descifram copilul:
Cand „Nu pot" ne conduce la „Dar ce altceva ai putea?"

Robert (4 ani) povesteste ceva cu Anita (4 ani si jumatate). Ea isi indreapta atentia in alta parte, iar el o intreaba simplu: „Hei, nu ma auzi cu urechiusele tale scarboase?" La aceasta varsta, copiii sunt sensibili la limbaj, ceea ce inseamna ca pot repeta la nesfarsit cuvinte la care au „priza", si desigur ca printre ele se gasesc cuvinte „scandaloase", pe care le aud ei pe undeva si le preiau imediat. Asadar, Anita a „beneficiat" de remarca lui Robert si a reactionat imediat cu lacrimi si cu un raspuns prompt: „Nu-mi place ce mi-ai spus, Robert! M-ai jignit!"

Robert nu se arata prea afectat si abia cand analizam impreuna chipul colegei sale, constata el pe fata ei lacrimi si tristete.

- Robert, tu cand ai lacrimi pe fata, cum are Anita acum? Cand esti fericit sau cand esti suparat?
- Cand sunt... delicios.

Se vede ca „delicios" este pentru el un cuvant la fel de... delicios ca si „scarbos". Mai incerc o data.

- Cand plangi tu, cand esti suparat sau cand esti fericit?
- Cand sunt suparat.
- Si ea cum se simte acum?
- Suparata.
- De ce crezi ca se simte suparata?
- Pai, pentru ca asa se simte ea.

Este greu pentru micuti sa empatizeze. Ei nu pot sa se puna in locul celuilalt asa, de la sine, si au nevoie de ajutor si de rabdare. De exercitiu. Ei nu pot reusi din primele incercri, dar pot continua sa incerce, daca adultul nu ii preseaza si nici nu renunta. Atunci cand un copil nu poate ceva, sa incercam sa gasim ce poate si sa o pornim de acolo!

- Dar ce i-ai spus tu, Robert? Ce cuvinte i-ai spus, care au suparat-o?

Nu-si mai aminteste. De ce? Tocmai pentru ca el foloseste cuvintele ca atractie, ca distractie, din placere, si nu le alege cu grija. Iar cuvantul „scarbos", de exemplu, nu are pentru el aceeasi semnificatie cum are pentru Anita, ci doar ii gadila urechea si ii place sa il foloseasca. De aceea nici nu intelege cum a jignit-o pe Anita.

- Dar tu cand ai plans, Robert?
- Eu am plans cand mi-a stricat un vecin de la bloc masina si...
- Si acum oare de ce plange Anita? Oare i-ai stricat ceva?
- Pai... ce sa-i stric? 
- Oare s-a stricat ceva in inimioara ei?
- Da!
- Si ce poti face tu ca sa repari, Robert? Uite, cuvintele tale au stricat ceva in inima ei. Dar tu esti baiat mare si ai puterea sa repari. Cum ai putea sa repari?
- Pai... sa-i dau inima mea.

Si Robert face voios un gest de a-si umbla in piept si de lua de acolo ceva pe care i-l intinde fetitei.

- Nu se poate sa imi dai inima ta, ca e la tine in corp! raspunde aceasta.
- Hmm, si nici nu e din sticla, ca sa ti-o dau, reflecteaza mai departe baiatul.
- Dar cum poate sa repare inima ta, atunci, Anita?, o intreb. Ce poate el sa faca?
- Hm... poate sa spuna cuvinte frumoase. Si sa isi ceara scuze.

Uneori, copiii stiu mai bine ca noi. Si ce au nevoie, si ce se poate, si ce nu se poate. Precum stie Anita acum. Si precum stie Robert, care, dupa ce s-a gandit zambind cateva secunde (ii plac jocurile si provocarile), si-a apropiat fata de chipul Anitei (ah, deschiderea si apropierea copiilor!...) si i-a soptit senin: "Te invit la ziua mea".

- Da? a intrebat ea. Si pe prietena mea?
- Da, si pe prietena ta.

Chipul Anitei s-a luminat complet. Pentru ea, sa fie invitata de catre copii la ei acasa ori la cate un eveniment personal este o dovada de acceptare si prietenie. Intr-un fel sau altul, Robert a "nimerit" bine.

- Ce vezi pe chipul Anitei acum?, l-am intrebat in soapta pe Robert.
- Un zambet, a raspuns el incantat si uimit.
- Asa vad si eu. Cred ca ai putut pana la urma sa repari ce au stricat cuvintele tale acolo, in inima Anitei...

Atunci cand copilul nu poate, el chiar nu poate, din... toate puterile! De aceea, poate parea ca el nu vrea. Dar noi sa cautam mai adanc. Si sa ii aratam si lui ce gasim acolo. Ce are nevoie, ce poate, ce nu poate si cum sa aiba rabdare sa ii creasca „putinta"...