Mami, asteapta-ma! 3 remedii pentru nerabdarea parintilor

Mami, asteapta-ma! Tu iti auzi copilul cand te striga?

Atunci cand un copil se straduieste de 3 minute sa se incalte si inca nu a reusit sa bage calcaiul in pantof, dar nu cere ajutorul, mamica de regula sare singura sa il ajute. Dar ii scapa ceva. Un copil, cand se afla in mijlocul unei activitati, daca nu il auzi spunandu-ti "Mami, ajuta-ma!", inseamna ca el iti spune - chiar si fara vorbe - altceva: "Mami, asteapta-ma! Incerc sa fac singur, dar nu-mi iese atat de repede. Te rog, nu mi-o lua inainte: in felul acesta nu voi invata niciodata!" Sa fim atenti, sa ii observam fara graba pe copii, ca sa intelegem ce ne comunica, dincolo de cuvinte, si care sunt nevoile lor neexprimate.

Atunci cand un copil, de altfel linistit, varsa laptele din pahar si toarna sucul de portocale pe langa, isi umple bolul dintr-o suflare sau incepe sa manance, cu ochii tinta la tine, fix cand incepi sa il certi - de parca te-ar sfida - ce se intampla? Nu cumva iti simte graba, de adult pe care il asteapta o zi grea la serviciu, si incearca - inconstient - sa fie rapid si eficient, pentru tine? Nu cumva, in spatele stangaciilor, gafelor si gesturilor care te infurie, se ascunde o graba interna, care ti-ar spune, daca ar indrazni: "Mami, asteapta-ma! Uite, incerc sa fac totul repede si bine, pentru tine! Cat de repede si de bine pot! Acuma am terminat si o sa fii mandra de mine, ia sa ma vezi!"?

Atunci cand un copil citeste, silabisind, si se incurca tocmai la ultimele doua litere dintr-un cuvant cu zece, tocmai cand erai pe cale sa il feliciti ca a reusit, ce se intampla cu el? Sau atunci cand uita sa numere pana la 10, desi in mod normal stie si inapoi, chiar si in engleza, iar cu fiecare incercare a voastra, pare sa se afunde si mai mult in ceata - ce se petrece? Inainte de a raspunde, priveste in tine putin, la starea ta launtrica. Esti linistita, netulburata, plina de caldura si asteptare binevoitoare? Sau esti intrigata, incruntata si pe punctul de a-ti pierde rabdarea? Daca inclini spre al doilea raspuns, sa stii ca acesta are deja ecou in copil. El deja te simte.

Prin ceea ce face, prin felul cum se incurca si are nevoie sa o ia de la capat, el iti spune: "Mami, asteapta-ma! Sa fii cu mine si sa ma ajuti sa cresc, este un demers cu bataie lunga! Toate necesita rabdare si timp din partea ta! Chiar si ca eu sa citesc, chiar si ca eu sa calculez! Eu simt ca te-ai bucura sa mearga totul struna si sa recit numerele de la 0 la infinit. Simt si ca vei suporta cu greu o greseala a mea. Tocmai de aceea, gresesc. Pentru ca este dreptul meu, este normal, iar nevoia ta de eficienta si perfectiune ma inhiba. Tu ai ritmul tau, de adult, dar eu am unul de copil. Mami, asteapta-ma!"

Si atunci, cum sa facem noi, parintii pe care nu i-a invatat nimeni rabdarea inainte sa dea nastere copiilor? Sa stam fara grija, caci tocmai copiii ne invata. Au ei ac de cojocul nostru. Important este ca noi sa aflam - si asta facem acum - ca micutii ne stransmit adeseori mesajul "Mami, asteapta-ma!", in cele mai diverse contexte si dialoguri. Noi nu i-am auzit pana acum, poate, dar daca ne deschidem inima si mintea, ii vom auzi de acum incolo. Si ii vom urma, racordandu-ne incet-ncet la ritmul lor. Cum s-ar spune, "ne lasam la mana lor" si ii asteptam.

In continuare, voi impartasi cateva din experientele mele cu micutii, in calitate de pedagog, nu de parinte. Sunt situatii pline de savoare, in care eu personal am identificat acest "Asteapta-ma!" al copilului. Cum? Tocmai prin aceea ca nu imi dadea voie sa ma grabesc. Iar daca m-as fi grabit, as fi pierdut mult din valoarea acelor momente.

Mami, asteapta-ma! Ai rabdare cu mine cand plang!

"Mi-am luat coaja la buba, si usturaaaa!"

Eliza plange din toti rarunchii, cu gura mare, fara niciun pic de pudoare. Pentru ca o doare. Asa fac copiii: sunt in contact cu durerile lor si le urla. Dau sa o calmez, sau macar sa tipe mai incet... dar ma opresc. Pentru ce sa procedez astfel?

Este un deliciu sa plangi, sa urli cand te doare, sa-ti consumi durerea, sa o dai pe toata afara, sa ii dai durerii nici mai multa nici mai putina atentie decat atat cat ii trebuie. Sa ii dai Cezarului ce este al Cezarului. Drept umare, iau decizia sa indur. Sa am rabdare. Asa ca ma apropii sa o tin in brate in timp ce plange, chiar daca ma doare si pe mine capul si am impresia ca voi surzi. Copiii nu surzesc de la propriul zgomot, asa ca poate ma va feri si pe mine Dumnezeu. Daca nu mai pot, pun degetele in urechi, dar refuz din toate puterile sa ii cer Elizei sa planga mai incet. Copiii au un simt aparte al masurii. Se vede cand plang pentru a atrage atentia si cand plang, pur si simplu pentru ca ii doare. Ca acum. Iar daca plang tare, este pentru ca ii doare tare.

In plus, daca tot imi palpita tamplele, am ocazia sa ii ofer micutei cel mai sincer si empatic raspuns:
- Eva, ma doare!
- Stiu ca te doare, draga mea. Si pe mine...

Dupa ce isi consuma emotiile, copilul se opreste. "Multumesc, Eva". Eu multumesc, frumusete de 7 ani, ca ma inveti ce inseamna firescul... Multumesc pentru ca ma lasi sa te privesc atunci cand plangi, fara sa iti ascunzi emotiile, chipul, lacrimile, ochii rosii, nasul care curge, gura care nu se sfieste sa urle toate vaietele pe care le simti. Si nu ma satur, pentru ca esti atat de frumoasa si de sanatoasa. Copiii iti arata cine este omul, de fapt. Uite asa ar trebui sa fim! Plansul nu urateste omul, asa cum am invatat eu cand eram mica.

Alta data, copiii lovesc. Emotiile lor ii supara intr-atat de mult, incat arunca pumni si picioare cu o forta de mic animal salbatic. In acele momente, ai rabdare. Nu ii brusca. De multe ori, o imbratisare a adultului le poate topi salbaticia. Iar acel trupusor firav, care isi imblanzeste freamatul si bataile inimii in imbratisarea ta, merita orice lovitura care te nimereste colateral.

Daca invatam sa avem rabdare si sa ii asteptam sa planga, sa stam langa ei in starea lor proasta, fara sa ii grabim inspre linistire, copiii se echilibreaza in mod natural. Invata sa isi traiasca pana la capat emotiile si nu se mai sperie de ele data viitoare cand apar. In plus, noi, ca adulti (parinti, bunici, pedadgogi), putem fi alaturi de ei si in bucurie. Altceva este sa te bucuri cu un copil, dupa ce stii ca ai putut sa ii stai alaturi la tristete si furie, decat sa te bucuri cu el, stiind ca dispozitiile proaste nu i le poti suporta. Alta rabdare ai. Si rabdarea te ajuta ca, atunci cand copiii se bucura si iti impartsesc micile descoperiri, sa iti dai seama ca peste 80% din prioritatile tale nu au nimic in comun cu stralucirea din ochii lor, si cu increderea pe care ti-o arata. Sa iti dai seama cat de binecuvantat esti.

Ma doare capul intre copii, uneori chem pe cineva sa ma inlocuiasca 5 minute, dar de cele mai multe ori ma linistesc in mijlocul furtunii lor. Ii privesc, ii ascult pe rand atunci cand vorbesc cate cinci deodata. Le vorbesc pe silabe si la ureche, pana cand se pot concentra sa ma asculte. Invat sa am rabdare. Sunt cei mai buni profesori. Incet-incet, le pot raspunde, din ce in ce mai des: "Da, te astept. Stau aici cu tine si primesc tot ce imi oferi, sau tot ce ai nevoie sa arunci, din mica ta povara."

Ma las purtata de valurile lor de energie, emotie si zgomot. Ne-umane. Copiii nu sunt ca oamenii. Sunt suflete inca dezbracate, inca primitive si sincere. Daca ai rabdare cu ei, observi cu uimire ca rautatea lor este sincera, razbunarea lor este sincera, increderea lor este sincera, delicatetea lor este sincera, mangaierea lor este sincera. Copiii sunt esenta omului.

Mami, asteapta-ma! Ai rabdare cu mine cand adorm!

Un copil, la ora lui de culcare, este cel mai sincer si mai deschis suflet. Nu am cunoscut intimitate mai neinfricata si indrazneala mai simpla. Am avut de cateva ori ocazia sa stau la dormitor, cu zece-unsprezece copii de 3-4 ani, care se straduiau sa adoarma. Daca ai rabdare si te lasi purtat de povestile, intrebarile, "mofturile" copilului care se apropie de somn, vei patrunde intr-un taram de vis. Nu se poate sa nu fii cucerit de sufletul cald si vulnerabil al copilului. Decat daca tii garda sus, insistand sa controlezi in permanenta volumul vocii micutului, debitul verbal, numarul de rasuciri in asternut si depasirea termenului limita de adormit. In schimb, daca astepti ca cel mic sa patrunda incet-incet in lumea viselor, el va adormi cu sufletul senin, iar tu vei dobandi resurse de bucurie, blandete si rabdare.

- Mangaie-ma asa, pe mana.
- Asa, pe mana?...
- Ihi, asa, da.
- Cate mangaieri ai nevoie ca sa adormi?
- Cinci.

**
- Cum te cheama? Cum te cheama?
- Shh. Ma cheama Eva.

- Eva?
- Da.

- Vreau sa vorbesc cu tine.
- Acum dormim. Vorbim cand ne trezim.

- Dar vreau sa vorbesc cu tine acum, putin.
Vreau sa vorbesc cu tine.
Vreau sa vorbesc cu Eva.
Vreau sa-ti spun ceva.
Vreau sa vorbesc cu tine.
- Vino si spune-mi, te ascult.

- Eva...
- Da?

- Eva, vreau sa vorbesc cu tine.
- Am inteles, dragule. Te ascult.

- Eva... tu stii ce am auzit afara acolo sus?
- Ce ai auzit?
- Un avion rosu.

**
- Eva, tu de ce ai ochii verzi?
- Dar tu de ce ai ochii caprui?
- Pentru ca mi i-a pictat tata, cum mi-au placut mie.
- Tata sau mama?
- Tata.

**
- Ai cruciulita le gat.
- Asa este. Vad ca tragi de ea.

- Vreau sa vad bine.
- Vezi mai bine daca tragi de ea?

- Da. Are un om prins.
- Da... are un om prins.

- Ce frumoasa este!
- Este frumoasa?

- Da. Dar de ce cruciulita are maini?
- De ce crezi?
- Ca sa isi puna omul prins mainile lui pe ea...

Mami, asteapta-ma! Ai rabdare cu mine cand intreb!

- Eva, carnea omului este neagra?

Ma opresc bulversata, timp de o secunda, si ma uit la baietelul de 6 ani. Noi ar fi trebuit doar sa citim cuvintele din trei litere, de pe cartonasele din fata noastra: loc, dor, sub, doc... Dar Mihaita are 6 ani. Asa fac copiii de 6 ani. Te fac praf. Iar cei mai mici, cei care abia incep sa vobeasca, au si mai multe intrebari. Neincetate. Daca te revolti si il repezi sau il ignori, iti saracesti copilul de un ajutor in dezvoltare. Si tie iti refuzi ocazia de a-ti lucra rabdarea. Pentru ca micutul are nevoie sa il astepti, pana cand trece prin toate intrebarile si gaseste singur raspunsurile...

- Carnea omului? Pai, cine ti-a spus ca este neagra?
- Este neagra?
- Nu este neagra.

- Dar ce culoare au oasele omului?
- Albe, cred.

- Si intestinele? Ce culoare au intestinele omului?
- Hai sa cautam impreuna in enciclopedie.
- Nu, zi-mi tu, ce culoare au intestinele? Sunt negre?
- Nu, nu au cum sa fie negre.

- Dar, Eva, cand moare omul, il punem in pamant, sus?
- Cand moare omul, ii punem corpul in pamant, jos.

- Sapam o groapa si il punem in pamant, sus?
- Sapam o groapa, da, si il punem in pamant. Dar pamantul este sus?

- Nu, jos. Sus este cerul. Dar, Eva?
Doamne-Doamne este om?

- Hm... oare este om, tu ce zici?
- Nu! Cand a fost copil asa ca mine, a fost om. Apoi a crescut si s-a transformat.

- A crescut si s-a transformat?
- Da, dar nu stiu in ce.

- Pai, in ce?
- Chiar nu stiu. Imi zici?

- Nu stiu nici eu, dragul meu... Dar tu ce crezi?

- Oare intr-un curcubeu?
- Hm, oare sa fie Doamne un curcubeu?

- Sau, poate intr-un nor...
- Poate s-a transformat intr-un nor...

- Sau, poate intr-un ponei care zboara...
- Aha, poate ca intr-un ponei care zboara...

- Eva, dar cum coboara Doamne la noi?
- Pai, L-ai intrebat?

- Nuuu! Cum sa-L intreb?!
- In gand. Daca poate sa se tranforme intr-un ponei care zboara, eu cred ca si aude.

- Bine, vezi ca inchid ochii si vorbesc cu El in gand. Dar arata-mi tu cum!
- Uite asa: Doamne,... aaa... iti multumesc ca sunt aici cu Mihaita si discutam ceva asa de interesant... aaa...

- Eva, intreaba-l cum coboara la noi!
- Doamne, cum cobori la noi?

Liniste. Ma uit la micutul Mihaita. Este tot numai un zambet.

- Ti-a raspuns, dragule?
- Da!
- Si, cum coboara?
- Pe scara!

Tu iti auzi copilul cand iti transmite "Mami, asteapta-ma"? In ce feluri te ajuta micutul tau sa iti lucrezi rabdarea?