Mami, să știi că uneori te urăsc!

De când Anya a început să fie conștientă de ea, de noi, de lumea care o înconjoară, mi-am impus să respect o regulă fără abatere: să nu o mint, indiferent de circumstanțe. Chiar dacă adevărul uneori doare, produce disconfort emoțional sau este de neacceptat, nu o mint niciodată. Și am așteptat cu răbdare efectele pe care această strategie a mea le va modela în caracterul ei. 

Acum două zile am fost premiată pentru asta, cu o replică pe care un copil nu ar avea curajul să o spună propriei mame. Nu a spus-o cu ură, sau la supărare, a spus-o pe când ne plimbam amândouă și povesteam vrute și nevrute, de la crush-urile ei pentru băieți, la frustrările create de școală, de prieteni, și ajungând la faptul că i-am restricționat accesul la Roblox, platforma asta de jocuri care a căpiat toți părinții și care a determinat-o să mă urască.

”- Mami, să știi că uneori te urăsc. 
- Știu, și eu te urăsc pe tine uneori. 
- Ce tare, credeam că numai eu simt asta. Și credeam că o să te superi. 
- Ura este o emoție trecătoare, este normal să o simțim din când în când. De exemplu, eu, de fapt, nu te urăsc pe tine, urăsc uneori că trebuie să strâng după tine floricelele vărsate pe canapea sau cioburile paharului spart pe care ți-am spus să nu îl lași pe marginea biroului. Așa mai urăsc și când trebuie să strâng șosetele lui tati de pe jos, sau când mă lovesc de ușa la șifonier pe care tot timpul el o lasă deschisă. Ura asta este, de fapt, un disconfort. Așa cum te deranjează când o pereche de pantofi te strânge sau când îți este foarte cald sau foarte foame. Devii nervos. Numai că, în astfel de cazuri, nervii tăi identifică o cauză, care se transformă pe moment în ură pentru cel care ți-a cauzat disconfortul. Tu când mă urăști pe mine?
- Când mă pedepsești și nu mă mai lași să mă joc pe Roblox sau când mă pui să fac curat la mine în cameră. Sau când insiști să mănânc când nu mi-e foame. 
- Și pe tati? 
- Când nu înțelege că nu înțeleg. La matematică. Îmi explică ceva și eu chiar nu înțeleg ce îmi explică, că el nu explică precum doamna învățătoare.
- Deci îți creează un disconfort, nu-i așa?
- Daaa, mă face să mă simt proastă. Și atunci îl urăsc. Dar îmi trece repede, cum ai zis și tu. 
- Exact, nu trebuie să te temi să simți ură în acel moment. Însă trebuie să înveți să gestionezi ura aceea și să nu te manifești impulsiv. Adică sa reacționezi exagerat. Ce ai vrea să faci când simți ură?
- Să lovesc, să țip, să plâng, să fug la mine în cameră și să dărâm lucruri. 
- Și ai făcut asta de mai multe ori. Te-a ajutat?
- Nu prea. Dar nici nu știu ce trebuie să fac. 
- Știi ce fac eu? Accept că sunt nervoasă, că simt ura și o las să treacă prin mine, ca vântul. Îi zic, ah, tu erai! Bine ai venit! Bine ai plecat! Și analizez ce m-a enervat și m-a determinat să simt ura. Șosete pe jos? Le strâng în două minute și peste acele două minute disconfortul care a dus la ură va dispărea ca și cum nu ar fi fost. Ca vântul!
- Sau ca o fantomă care trece prin tine. 
- Exact, uite, ura ta poate să fie o fantoma. Îi poți pune chiar și un nume. 
- Știu, îi spun Uricina. 
- Și poți vorbi cu ea când te vizitează. O întrebi de ce a venit și cât stă.
- Haha, amuzant. Nu cred că o să fiu în stare. Când sunt nervoasă uit că trebuie să fac asta. 
- Crezi că eu nu mai uit? Însă m-am antrenat. Nimeni nu reușește să facă asta tot timpul. Dar poți încerca. Poate la început îți iese o dată din 10 încercări. Ca trasul cu arcul. Sau Robloxul tău. La început nu erai bună la asta, acum ești. Te antrenezi și cu timpul poate îți iese de 9 ori din 10 încercări.”

Mi-a promis că încearcă. Și pentru mine este suficient. 

URA este o emoție și trebuie să o acceptăm ca atare

Am observat de-a lungul celor 12 ani de când activez în zona parentingului că emoțiile negative sunt în continuare tratate ca un tabu de către părinți. Oricât ar explica psihologii, cărțile și studiile că este absolut normal ca un copil să aibă emoții negative, să spună te urăsc, nu te suport, mi-e frică, nu îmi place, părinții au un soi de reacție de respingere când copilul manifestă emoțiile negative și o iau extrem de personal. Recunosc că și eu făceam asta la început, și mă durea foarte tare când copilul îmi spunea ”ești o mamă rea, nu te mai iubesc” și chiar o luam personal. Lucru cât se poate de eronat. Pentru că manifestările unei emoții negative de cele mai multe ori, chiar și la adulți, sunt extrem de personale și au legătură cu ceea ce simte copilul în acel moment. 

Voi scrie un clișeu acum, pe care îl știm cu toții, acela că nu există un manual al părinților perfecți. Există doar părinți și copii, fiecare cu nevoile, emoțiile și personalitatea lor. Rolul nostru, ca adulți care cresc viitori adulți este să știm cum să ne adaptăm la propriul copil astfel încât acesta să se simtă confortabil din punct de vedere emoțional în preajma noastră. Pentru că atunci când se simte așa, atunci nu are teama de a spune tot ce are pe suflet. Și ne face, astfel, misiunea mai ușoară. Pentru că este mult mai simplu să identifici nevoile copilului tău atunci când acesta are curaj să ți le spună fără teama de a fi judecat pentru asta sau chiar admonestat.

Așa că eu am fost deosebit de mândră de mine și de copilul meu pentru că am ajuns în acest punct, în care nu i-a fost teamă să îmi spună că uneori mă urăște. Am descoperit de ce, când și cum este mai bine pentru ea să gestioneze această emoție, dar și de ce nu trebuie să se teamă să o simtă. Iar eu, ca mama ei, am acceptat că este normal să o simtă, că este normal și să nu știe cum să o gestioneze și că este și mai normal ca eu, adultul, să fiu cel care o îndrumă prin emoție și nu o pedepsește pentru că o simte. Voi cum ați explicat copilului ce este ura?

Citește și: Mare atenție! Așa îți faci copilul să te urască