Educația financiară a copilului: sfaturi de la psiholog

Simona Cernea, Psiholog Clinician, Psihoterapeut cognitiv-comportamental, cu competențe în Terapia sistemică: cuplu, familie, copil ne-a oferit următoarele informații despre educația financiară a copilului.

1. Ce principii implică educația financiară a copilului?

Cred că din punct de vedere psihologic este important să pregătim copiii pentru viață, să se poată transforma în adulți independenți și atunci este important ca fiecare lecție pe care le-o predăm să aibă o repercusiune în timp. Atunci trebuie să ne gândim la ce le spunem dacă vrem să avem rezultate imediate, pe termen mediu sau pe termen lung. Nu aș merge pe instant gratification, adică copilul cere acum și eu îi dau acum, indiferent despre ce este vorba, bomboană sau oră de joacă. De asemenea, trebuie să le explicăm chiar de mici că unele lucruri sunt mai scumpe, altele mai ieftine, să ne audă vorbind despre bani. Nu aș recompensa copilul mic în bani, foarte mulți părinți fac acest lucru. Am avut un băiețel de 8-9 ani care îmi spunea că el are un salariu lunar și mi-a confirmat și mama. Eu știu că primești salariul pentru un efort pe care îl depui, la serviciu sau unde îl depui. Să îi spui unui copil că primește salariu pentru că există în casă și mai ales o sumă de bani mare din prima. Copilul respectiv avea câteva sute de lei, nu știa să îi gestioneze, pentru că îi depășesc aceste noțiuni la început. Deci nu i-aș gratifica imediat, nu le-aș da foarte mulți bani pe mână din prima, nu i-aș da noțiunea de salariu. Copilul respectiv avea ideea că dacă merge la școală primește salariul, ori el trebuie să meargă pur și simplu la școală.

2. Cât de importantă consideri că este educația financiară și de la ce vârstă ar trebui începută?

Cred că orice tip de educație este importantă financiară, emoțională, academică etc. Îmi vine greu să generalizez de la ce vârstă pentru că mai ales copiii mici se dezvoltă într-un ritm individual, în salturi. Sunt copii care înțeleg noțiuni la 3 ani, alții la 4 sau la 6 ani. Pot să îți spun sigur că în programa clasei pregătitoare există o lecție despre bani, despre cum arată banii în România, cei mici sunt deja la vârsta la care știu să socotească. Depinde de părinte și de copil. Eu o luam pe fiica mea la cumpărături de la 2 ani și mă auzea ce facem, că plătim, ce este mai scump.

3. Care ar fi primele noțiuni care ar trebui predate de părinte copilului despre educația financiară?

Este important să ne vadă la cumpărături, să ne audă că trebuie să plătim pentru anumite lucruri, că avem facturi de plată. De exemplu, pot întreba cum ajungem să plătim lumina? Nu vine că apeși pe buton? Și atunci le putem explica că există anumite lucruri pe care le plătim ca să le folosim. Apoi, la 4-5 ani, putem să le oferim alegeri: pot să îți cumpăr 2 acadele sau 1 ciocolată pentru că au prețuri diferite. Dar să îi lăsăm să își asume alegerea; dacă zice că vrea 2 acadele, nu îi iau și ciocolata ca să o am totuși, că poate se răzgândește. Și în felul acesta învață și despre alegeri și despre faptul că lucrurile trebuie cumpărate. La fel și cu hăinuțele. Eu îi spuneam tot timpul fiicei mele că în loc să îi iau o rochiță care costă 100 lei putem să luăm o pereche de pantaloni scurți, 2 tricouri și apoi mergem la o prăjitură. Tu ce alegi?

4. Odată cu vârsta cresc și problemele. Care sunt principalele probleme cu care ne putem confrunta din acest punct de vedere?

Din punctul meu de vedere, problemele sunt mai degrabă relaționale, decât financiare. Aud părinți cu copii de 2-3 ani care spun că cel mic nu vrea să iasă din magazin dacă nu îi cumpăr lucrul X. Sau se tăvălește pe jos și face o scenă. Nu are legătură cu partea financiară, sunt tantrumuri specifice vârstei de 2-3 ani. Și părintele trebuie să învețe să le gestioneze altfel decât cumpărându-i ceea ce copilul cere. De cele mai multe ori copiii mici sunt stresați, obosiți, le este foame, sete, s-au plictisit, nu au răbdare și atunci apar tantrumurile. Nu cumpăratul jucăriei rezolvă problema. Aud cazuri de copii la 8-10-12 ani, care spun că ei nu mai merg la școală dacă nu sunt îmbrăcați într-un anumit brand. Sunt branduri în vogă printre ei, care nu sunt deloc ieftine. Dar din nou că a-i da copilului neapărat bani pentru acel lucru rezolvă problema. Se pune problema și cât de mult oferă familia respectivă copilului. Dar aceasta este o discuție între terapeut și adult, mai degrabă.

5. Ce putem face cu adolescenții care cer lucruri și par mereu nemulțumiți?

Asta este menirea lor, să pară și să fie mereu nemulțumiți. Adolescența este o perioadă greu de dus pentru părinți, dar și pentru ei. Adolescentul tinde să se comporte la fel ca și copilul când învăța să meargă. Tantrumurile sunt cam aceleași. Trebuie să îi învățăm să își exprime propriile alegeri. Să nu le facem viața prea ușoară, să nu le netezim prea mult drumul, se spune pregătește copilul pentru drum, nu drumul pentru copil. La un moment dat s-ar putea să nu mai fii acolo să îi netezești drumul. Au și frustrările rolul lor. Dacă le tot oferim, îi obișnuim pe de-o parte că totul li se cuvine și nu ne putem aștepta de la ei să diminueze neapărat comportamentul. Chiar și la adolescență trebuie să avem așteptări, să avem reguli în familie. Deja când ajunge la adolescență avem un istoric împreună. Atunci ar trebui să ajustăm doar pe ici, pe colo.

6. Dacă părinții sunt persoane econome, și părinții vor fi la fel?

Poate că da, poate că nu. Nu se știe niciodată. În principiu copilul când este mic merge foarte mult pe imitare. Dar după ce trece de 8 ani când apare gândirea logică, apoi la 10-12 când apare gândirea abstractă, nu mai merge neapărat pe imitare. Are nevoie de motivații intrinseci, de explicații. Dacă copilul a văzut din comportamentele părinților niște beneficii, și de a strânge un bănuț să îl am pentru ceva a fost un lucru pozitiv, are șanse să devină și el econom. Dacă economiile sau comportamentele de economisire ale părinților i-au adus foarte multe frustrări, raportat la beneficii, s-ar putea să se ducă pe contra-exemplu. Și economisirea are rolul ei atâta timp cât nu ne transformăm în Hagi Tudose.

7. Dacă părinții nu au cunoștințe de educație financiară pe care să le transmită copiilor, cum ar putea să le dobândească? Este prea târziu să învețe?

Niciodată nu este prea târziu să învețe pentru nimeni, noi toți putem învăța toată viața. acum există informații peste tot, rămâne doar să le găsim pe cele pe care ne putem baza, pe cele credibile. Nu aș putea să spun unde, există o grămadă de specialiști pe partea aceasta financiară, economică, bancară. Eu sunt mai mult pe emoții, relații, legături, comportamente adaptative sau dezadaptative.

8. Există și comportamente negative pe care le va observa copilul cu privire la educația financiară. Ce putem face în sensul acesta?

Dacă părintele are comportamente pe care eu le pot considera negative, el nu le consideră astfel nici pentru el, nici pentru copilul lui. Și atunci nu avem ce să facem. Dacă vorbim despre comportamente pe care copilul le observă la alți adulți atunci îi putem explica copilului care sunt regulile la noi în familie, la noi în casă, cum procedăm noi. Dacă vedem un adult cu comportamente așa-zis negative față de propriul copil ar fi cazul să nu ne băgăm, să ne îndreptăm atenția spre copilul nostru și să îi explicăm cum facem noi lucrurile, nu cum fac alții.

9. Copiii trebuie să știe câți bani câștigă părinții lor?

Dacă vorbim în sume absolute, nu știu ce să spun despre cifre, dacă da sau nu. Eu consider că copiii trebuie să aibă acele informații care le sunt utile, care îi ajută la ceva. Poate ar fi mai important să îi învățăm cum împărțim bugetul, pe ce este important să cheltuim, cum alegem cheltuielile importante și cum le ierarhizăm. Poate este mai important asta în primă fază. Dar ceva informații trebuie să aibă cât de cât. O familie cu venituri modeste se poate gândi că nu îi spune copilului că nu au bani, ca să nu fie supus la comportamente de bullying la școală. Atunci îi spun copilului că au tot ce le trebuie, că au bani, că sunt bine. Copilul ajunge la școală și apoi să ceară acasă. Și nu va înțelege de ce dacă părinții lui spun că au bani lui i se refuză sistematic anumite sume, plăceri sau bucurii. Nu suma în sine este importantă, dar copilul face parte dintr-un sistem. Noi, ca familie, suntem un sistem unitar și atunci trebuie să știe din ce sistem face parte. Când avem un buget modest și nu îl spunem ca să ferim copilul de bullying, dar s-ar putea să creăm frustrări, este mai bine să îi dăm niște indicii. Pentru o familie foarte înstărită nu știu dacă este ok copilul să aibă sume exacte ca să se poată duce la școală și să spună. Nu mi se par ok nici sumele care se dau copiilor la școală, dar aici ține de părinți. Atâta vreme cât părintelui respectiv nu i se pare un comportament disfuncțional nu avem de făcut decât să îi explicăm propriului copil cum facem noi lucrurile.

10. De când încep copiii să aibă noțiunea banilor și pot să economisească?

Pot să aibă noțiunea banilor și de la 2-3 ani. Dacă îi luăm cu noi la cumpărături și îi explicăm cum folosim banii ca să cumpărăm lucruri. Apoi, pe măsură ce merg la școală, învață să socotească, să adune iar putem discuta despre bani. Sunt și în cărțile de la școală tot felul de probleme matematice. Pușculița este omniprezentă în toate casele, una este să avem un borcan ce nu ne mai trebuie, și alta este să economisesc cu scop. Copiii pot să economisească de când îi învățăm noi. Doar că trebuie să fim atenți la sacrificiile pe care le implică și la durata de timp. Pentru că în funcție de vârsta copilului nu îi putem propune să economisească pentru ceva care o să îi ia 6-12 luni, dacă are 5-6 ani. Și noi ca adulți avem tendința de a ne îndrepta către satisfacția imediată, care are legătură cu circuitul plăcerii din creier. Amânarea plăcerii este un fel de antrenament. Putem să îi propunem copilului un exemplu: dacă renunță la prăjituri 3 zile cumpărăm o păpușă. Acest experiment merge la 4-5 ani. Dacă nu fac acest lucru la 4-5 ani, degeaba îl fac la 12 pentru că tot cu 3 zile trebuie să încep. Pentru că nu are antrenamentul format, nu are răbdarea formată astfel încât să renunțe sistematic la o plăcere imediată pentru o recompensă mai mare. Și încă un lucru important, apropo de motivația pentru economisire, trebuie să fie motivația și plăcerea lor, adică un lucru care să le facă lor plăcere, nu nouă ca părinți.

11. Un subiect delicat este al copiilor care fură de la părinți. Ce putem face în acest sens și de ce se întâmplă?

Nu este o chestiune financiară. Chiar dacă este vorba de bani. Pentru fiecare copil trebuie găsită explicația pentru care face acel lucru. Poate fi vorba de bullying la școală, cineva îl pune să fure pentru el și copilului îi este frică să spună acasă. Poate fi un comportament de tip opoziționist, fură ca să arate ceva. Poate fi o relație deficitară cu părinții și merg pe ideea că sunt neascultați și neînțeleși de părinți. Poate să fie istoricul din familie, poate a mai făcut-o și nu a suportat niciun fel de consecință. Și știe că oricum nu va păți nimic și de ce să nu ia ce își dorește. Lucrurile sunt de multe ori de natură emoțională, și nu neapărat pecuniară. Trebuie să vedem ce se întâmplă în fiecare caz în parte. Recent am avut în cabinet o mamă care îmi spunea că băiatul de 10-11 ani a furat din casă 200-300 lei. Nu făcuse nimic cu ei, i-a luat și i-a pus în pușculița lui, dar nu vrea să îi scoată de acolo și să îi pună de unde i-a luat. Mama respectivă nu a aplicat niciun fel de consecință, iar copilul a înțeles că dacă pe viitor va mai lua banii nu va păți nimic.

12. Este adevărat că un tipar comportamental din copilărie se perpetuează la maturitate? Este dificil de schimbat mai târziu?

Toate școlile de psihoterapie spun că tiparele comportamentale învățate în copilărie se perpetuează la maturitate. Orice fel de comportament poate fi schimbat. Rămâne de văzut cu ce costuri. Suntem oameni, suntem maleabili, ne putem schimba. Ideea este să vrem și să ne motivăm unii pe alții.

13. Ești la rândul tău mamă. Ai început să predai fetiței tale noțiuni de educație financiară? Cum ai procedat?

Am luat-o la cumpărături de mică, i-am dat ceea ce numesc iluzia falsei alegeri. Dintre două lucruri cu care eram eu de acord, dar am lăsat-o pe ea să aleagă. Are prin casă pușculița prin care găsește micile monezi și pentru că nu se adună sume mari, când spargem pușculița poate să își ia culori sau ce alege ea. Sau cu banii primiți, în România bunicii și rudele dau bani copiilor, am încercat s-o îndrum să îi cheltuie pe experiențe mai degrabă decât pe obiecte. De exemplu, a putut să ia banii în concediu, iar când a dorit să sară pe trambulină a putut să plătească din pușculița ei. Acestea țin de bucătăria noastră internă. Nu merg pe instant gratification și încerc să o determin pe măsură ce crește să cresc toleranța la frustrare în a nu primi imediat și a-și amâna plăcerea imediată pentru o plăcere mai mare.

14. Ce părere ai despre părinții care oferă mici sume de bani pentru activități în casă sau rezultate bune la școală?

Nu aș recompensa notele în bani, sub nicio formă. Poate aș recompensa sfârșitul de an școlar cu un weekend în familie, cu o vacanță. Este clar că copiii au nevoie de acele sume mici de bani la școală. Dacă le oferim, nu trebuie să le facem obicei, copilul să știe că face totul doar pentru bani. Recompensele pot fi de mai multe feluri și forme. De foarte multe ori la copii poate funcționa ca recompensă o oră de făcut clătite cu mama decât 10 lei pentru a doua zi la școală. Măcar să le alternăm, să nu plătim totul în bani.

15. Care este cel mai important sfat pe care îl poți oferi părinților cu privire la educația financiară?

Să nu le dăm de fiecare dată tot ce vor și imediat. Să îi învățăm să economisească sau să își pună deoparte pentru ce vor ei în pași mici. Un lucru pe care nu l-am spus și care mi se pare important este să nu le folosim pușculița lor drept pușculița noastră. Adică odată ce mi-am făcut bugetul și mă dispensez de sumele care sunt ok pentru mine, 5-10-50 lei, nu voi considera că dacă rămân fără bani în casă pușculița copilului este pușculița mea. Îi distrug astfel spiritul de proprietate. Pe de-o parte încerc să îl învăț să economisească sau să facă ceva și pe de altă parte îi spun nu.  Este posibil să avem nevoie de acei bani, dar putem să le cerem voie. Iar în momentul în care le dăm bani pe mână, eu pledez pentru sume mici la început, să le acceptăm greșelile, ce fac ei, să le explicăm că nu au făcut bine că și-au cheltuit toți cei 10 lei. Dar să le acceptăm greșelile ca să poată învăța și ei din propriile greșeli.