Când este bine să ne mințim copilul?

Minciunile neutre sau minciunile nevinovate sunt cele pe care le folosim adesea în viața de zi cu zi, pentru a proteja sentimente și a menține relații. Vă puteți imagina cum ar fi ziua noastră, dacă am spune tuturor ce gândim sau ce sentimente avem, în special celor cu care nu ne înțelegem prea bine. Câteodată, un adevăr parțial sau o mică înșelătorie par a fi singurele posibilități, ca să ieșim mai ușor dintr-o situație. Se întâmplă mai ales cu cei mici, când ne avalanșează cu cereri sau când pun întrebări incomode. Atunci, unele lucruri, nu tocmai adevărate, ne scapă în mod automat. "Nu mergem astăzi în parc, pentru că este închis.",  "Dacă nu stai cuminte, nu-ți mai iau nimic de Crăciun" sau "Desenul tău arată exact ca surioara ta.", sunt numai câteva exemple pe care mulți dintre noi le-am folosit, poate, cu propriul copil. Uneori, ni se pare că cei mici nu pot înțelege adevăruri complicate, că anumite subiecte sunt tabu pentru ei, cum ar fi răul din lume, moartea sau sexualitatea. Pe de altă parte sunt minciuni tradiționale, care ne sunt tare dragi, care s-au transmis din generație în generație și sunt prilej de sărbătoare, cum ar fi povestea lui Moș Crăciun.

Dar sunt și certitudini pe care nu avem cum să le demonstrăm, cum sunt cele legate de credință, după cum sunt și idei fantastice care îmbogățesc mintea copiilor și le încurajează creativitatea, chiar dacă nu se conformează realității. De aceea, nu este totdeauna ușor să oferi un adevăr curat copilului. În general, născocim lucruri pentru a-i proteja sentimentele și a încuraja buna purtare, câteodată pentru a ne ușura munca și a ne eschiva de cererile lui sau pentru că nu știm exact ce să-i spunem. Pe de altă parte, uneori, este preferabil să adaptăm adevărul nivelului de înțelegere al copilului decât să mințim efectiv sau să-i explicăm că, deocamdată, sunt lucruri pe care nu i le putem dezvălui. Mulți copii își dau seama că sunt înșelați mult mai bine decât credem noi și își pot pierde de timpuriu încrederea în spusele noastre. Dacă alegem, totuși, să nu spunem adevărul gol-goluț, nu trebuie să ne simțim foarte vinovați. Sunt situații cănd este acceptabil să născocești un adevăr alternativ, pentru binele întregii familii. „Nu există o regulă strictă, în ceea ce privește ce poți spune sau nu copilului. Important este ca părinții să analizeze intenția din spatele propriilor minciuni.", arată Jeniffer Mansel, asistent social si terapeut de familie.

Uneori, minți pentru a proteja sentimentele copilului

Spunându-le copiilor că bunica o să fie bine (când de fapt nu este așa) sau că animăluțul lor preferat a plecat o vreme într-un loc special (când de fapt a murit), acestea sunt minciuni care au scopul de a proteja sentimentele lor prea delicate. „Copiii nu trebuie să fie afectați de grijile adulților, așa că a minți este uneori admisibil", arată Sara Dimerman, autoare a cărții Am I a normal parent? și psihoterapeut pentru copil și familie. Un alt psiholog, Michael Regev, recomandă mai degrabă o adaptare a adevăului conform vârstei copilului, scutindu-l de detalii greu de înțeles, ca atunci când explici unui adult. „Să minți nu este dăunător, când vrei să ferești pe cineva de confuzie și suferință, pentru că este prea mic să înțeleagă că lumea poate fi urâtă și rea", declara o mamă pe blogul ei, într-o postare preluată de Huffington Post.
„Pe de altă parte, a minți privind un eveniment inevitabil, poate avea efect negativ asupra copilului. De exemplu, dacă știi că în curând vei divorța, a spune altceva copilului îl poate face să-și piardă încrederea în tine. Este posibil să omiți anumite aspecte sau să nu spui întregul adevăr- depine de vârsta copilului și de nivelul său de maturitate- dar până la urmă onestitatea este cea mai bună politică în situații care îți schimbă viața, ca cele legate de divorț sau de moarte", susține Dimerman.

Da, Moș Crăciun există

Dacă ai crescut în atmosfera veselă a sărbătorilor, crezând măcar o vreme că Moșul cu haine roșii și sacul plin de jucării te vizitează în noaptea de Crăciun, nu vei dori să-i privezi pe copii de o astfel de experiență minunată, mai ales dacă acest lucru îi face să fie mai ascultători. „Moș Craciun și Iepurașul de Paște, sunt povești care mențin tradiții ce contează în familie", arată Vicki Hoefle, educator și autor al unor cărți de parenting. Alte culturi au propriile legende și fantezii, cu care își încântă copiii. Dar, când copilul începe să pună la îndoială existența anumitor personaje, este bine să ai un plan pentru a asigura tranziția sa de la fantezie la realitate. Când un copil întreabă dacă Moș Crăciun există, de cele mai multe ori bănuiește adevărul. Părinții îl pot întreba, la rândul lor, pe copil ce crede el, pentru a testa dacă este pregătit să cunoască realitatea. Dacă cel mic spune că Moșul există, probabil nu este încă pregătit să accepte adevărul și vrea să se mai bucure de fantezie. Dar, chiar și atunci când îi mărturisești copilului că personajele dragi sunt născociri, îi poți justifica alegerea de a menține tradiția și toate lucrurile frumoase care derivă din ea. Este posibil ca și copilul să-și dorească să intre într-o convenție care îi aduce bucurie, în loc să declare că lumea sa fantastică este un neadevăr total. Pe de altă parte, ideea de a condiționa comportarea copiilor de cadourile de Crăciun nu este tocmai potrivită. În realitate, părinții continuă să aducă daruri, chiar dacă cei mici nu se poartă corespunzător, astfel încât amenințarea lor nu are nici un sens. Mai mult decât atât, îi poate crea copilului ideea că purtarea sa nepotrivită nu are nici o consecință, întârindu-i comportamentele nedorite.

Unele adevăruri sunt incomode

Nici unui părinte nu îi vine ușor să explice copilului ce se întâmplă, când acesta îl surprinde în patul conjugal. Sunt anumite întrebări despre sex și căsătorie pe care copiii nu au nevoie să le cunoască, este părerea multor mame. Majoritatea preferă să dea copiilor explicații parțiale, să insiste pe aspectele emoționale și pe caracterul privat al sexualității. De altfel, multe informații ar depăși nivelul de înțelegere al copiilor de vârste mici, astfel încât este indicat ca părinții să găsească raspunsuri cât mai creative și adaptate vârstei, lăsând discuțiile mai provocative pentru momentul când copilul va fi în măsură să înțeleagă toate detaliile.

Când părinții au alte planuri decât copiii

De multe ori, să le explicăm celor mici de ce nu mergem în parc sau de ce nu ne permitem să le cumpărăm o anumită jucărie înseamnă să declanșăm o avalanșă de întrebări și proteste, cu care, pur și simplu, nu ne simțim în stare să ne confruntăm. Este posibil- și chiar probabil- ca, în astfel de cazuri, să ne salvăm spunănd o minciună, pe care o consideram nesemnificativă și benefică. Așa se face că afirmații precum: „Nu este deschis la magazin acum", „La ora asta nu merge nimeni în parc" (eventual descriind o serie de consecinte nefaste) sau „Îți iau mâine o jucărie mai frumoasă", fac parte din repertoriul multor părinți. „Atâta timp cât ești sincer privind lucrurile importante , micile minciuni care fac viața tuturor mai fericită și mai ușoară nu pot să dăuneze", declară una dintre mămicile intervievate în cadrul revistei Today's Parents. Cu toate acestea, psihoterapeutul Jennifer Mansell arată că a minți copilul pentru a nu te confrunta cu el este, în cele din urmă, în defavoarea lui. „Să ajuți copilul să accepte anumite lucruri și să-și gestioneze sentimentele și dezamăgirea, acesta este unul dintre cele mai importante roluri ale părintelui."

Să minți ca să îndrepți comportamentul copilului

Pare puțin paradoxal, nu este așa? Cu toate acestea, câți părinți nu recurg la amenințări pe care nu le vor pune niciodată în practică (O să dau toate jucăriile tale altui copil, Nu-ți mai cumpăr nimic de ziua ta, etc) atunci când vor să corecteze purtarea celor mici ? Alții îi amenință pe puștii neascultători cu tot felul de personaje fantastice și răuvoitoare, ca Baubau, lupul cel rău sau monstrul de sub pat. Este, de la sine înțeles că astfel de minciuni nu sunt recomandate, chiar dacă sunt frecvent folosite, întrucât pot introduce frici infantile puternice. În plus, schimbarea comportamentului prin intermediul unor astfel de amenințări, nu funcționează decât pe termen scurt. Modelarea comportamentală a copilului necesită atenție și răbdare, precum și înțelegerea mai profundă a psihologiei copilului. Condiționările introduse trebuie să se sprijine întotdeauna pe realitate, iar o relație onestă și deschisă cu cel mic este indispensabilă dezvoltării unei bune conduite.

Să minți copilul poate fi necesar, dar care este limita?

Indiferent de justificare, obiceiul părinților de a minți copiii în anumite situații pare să fie o normă. Un studiu publicat în International Journal of Psychology arată că 84% dintre părinți își mint copiii în anumite contexte. Când ești mamă, discuțiile tale cu copiii cuprind adesea mici înșelătorii, jumătăți de adevăr sau promisiuni neacoperite. Minți ca să ocolești cereri exagerate, ca să-i protejezi pe cei mici sau să te protejezi pe tine, ca să eviți confruntarea, ca să încurajezi anumite comportamente sau să le descurajezi pe altele. Cu toate acestea, cerem de obicei onestitate din partea copiilor, deși este posibil ca ei să învețe de mici că adevărul nu trebuie spus sută la sută sau că minciuna este justificată de bunele intenții. De câte ori copiii vor descoperi adevărul, mai devreme sau mai târziu, vor înțelege că părinții nu au fost complet sinceri cu ei. Dacă sunt suficient de maturi, vor pricepe și cauzele minciunilor părintești, dar este posibil și să-și piardă încrederea în adulți. În plus, anumite comportamente dezvoltate având la bază lipsa adevărului sau teama nu se pot menține pe termen lung. Cu cât copilul devine mai matur, cu atât aspectele anterior evitate trebuie aduse în discuție. A-l educa pe copil asupra unor subiecte serioase precum moartea, relațiile, sexualitatea, violența, este o misiune plină de provocări, dar care sudează relația parentală. Adevărul nu trebuie eludat total, ci adaptat vârstei și nivelului de maturitate al copilului. Nu uitați că majoritatea copiilor au o percepție extraordinară asupra sentimentelor ce stau la baza unor situații- suferință, tristețe, frică, furie- chiar dacă nu înțeleg toate detaliile. Un copil nu trebuie să cunoască toate amănuntele, dar, dacă suspectează că este ceva ce nu vrei să-i spui, poate interpreta eronat, inclusiv că este ceva în neregulă cu el. Cea mai bună metodă pentru a ști dacă cel mic este pregătit să afle adevărul este să-l testezi. Introdu informații încetul cu încetul, urmărește-i reacțiile și înaintează sau retrage-te, după cum este necesar. Fii cât se poate de sincer, atunci când copilul se simte sigur, arată-i cu tact felul în care o anumită situație îl privește și-i influențează viața. Onestitatea nu este totdeauna cea mai bună politică, dar este o cale ce trebuie încercată oricând este posibil. Și, ca și a minți, a spune adevărul poate deveni, la un moment dat în timp, cea mai simplă cale.

Surse: https://www.todaysparent.com; https://www.huffingtonpost.ca; https://www.huffpost.com; https://www.washingtonpost.com; https://www.psychologytoday.com