Există un test care se dă cățelușilor pentru a vedea dacă sunt agresivi sau nu, când vine vorba de contactul cu oamenii. Li se pune un castorn cu mâncare în față, când sunt super înfometați, și, în timp ce mănâncă, se încearcă să li se ia mâncarea. Reacția animăluțului indică personalitatea lui. Așa am eu un test cu oamenii care interacționează cu copilul meu, fie ei prieteni, cadre didactice, alte mămici prin parc, familie. Așa îmi dau seama dacă acel om este într-adevăr capabil să interacționeze corect cu un copil. Testul este, de fapt, o observare atentă a modului în care persoana în cauză comunică spre un copil.
Respectă-mă! Ascultă-mă! Iubește-mă!
Dar să nu mai lungesc vorba. Singurul gest care eu simt că pe mine mă face o mamă mai bună, nu este nici pupicul, nici îmbrățișarea, nici mângâierea. Este gestul de a mă apleca la nivelul copilului meu de fiecare dată când simte nevoia să vorbească, să comunice, și de fiecare dată când am eu să îi comunic ceva și, mai ales, de fiecare dată când avem discuții importante care țin de educație și disciplină. Psihologii spun că este foarte important, dacă nu crucial, ca atunci când comunicăm să privim în ochii partenerului de dialog. Aceasta este general valabil pentru adulți, pentru că acest contact trebuie să se facă pe picior de egalitate. Mie una mi s-a întâmplat să mă simt inferioară discutând cu o persoană mult mai înaltă decât mine. De aici și nevoia femeilor de a purta tocuri în lupta de egalitate între sexe. Prin urmare, nu este de ajuns să privești copilul în ochi, trebuie să cobori acolo, la nivelul lui de înălțime și să îl privești în ochi de la același nivel.
Și aici am să enumăr o mulțime de beneficii ale acestui simplu gest. Primul ar fi faptul că îi spui copilului tău, fără vorbe, că îl respecți ca și om, că îl apreciezi, că îi aprobi și îi recunoști existența. Apoi că îl asculți, că are toată atenția ta, că poate avea încredere în tine, că ești atent la ceea ce are de spus. Și nu în ultimul rând, dar, poate în cel mai important, îi arăți că are toată dragostea ta necondiționată. Pentru că îl faci să se simtă în siguranță, pentru că îi oferi brațe deschise și la propriu și la figurat. Iar gestul acesta are și reversul lui, pentru tine. Pentru că, astfel, chiar îți înțelegi copilul mai bine, îi auzi, asculți și simți dorințele și nevoile. Aplecându-te la nivelul lui intri în lumea lui și îți antrenezi, astfel, propria empatie, calitatea fără de care nu am fi părinți buni.
Am să închei cu un mic exemplu. Scurt, dar elocvent. Fiica mea este clasa I. Atunci când i-am ales învățătoarea, la Ziua Porților Deschise, am făcut cunoștință cu mai multe cadre didactice. Învățătoarea aleasă de noi a fost singura dintre ele, care atunci când Anya s-a dus să îi vorbească, s-a aplecat la nivelul ei pentru a discuta cu ea, privind-o mereu în ochi. După doi ani pot spune că am făcut cea mai bună alegere!
Ce ziceți, dragi părinți? Ne facem noi mai mici să creștem copii mai mari?
Cu drag,
Gabriela Paladi
Redactor Șef Qbebe
Urmareste-ne pe Google News
