Mami, eu nu te compar cu altă mamă, tu de ce mă compari cu alt copil?

Nu mai contează cu cine și ce comparație am făcut. Și sunt, de asemenea, conștientă, că pe măsură ce Anya crește, aceste comparații vor deveni și mai de nestăpânit, mai ales că începe și ea să observe diferențele dintre ea și prietenii și colegii ei. Ceea ce m-a frapat a fost replica ei, imediat după ce "cra!cra!"-ul metaforic s-a disipat:

"Mami, eu nu te compar cu altă mamă, tu de ce mă compari cu alt copil?"

Și atunci m-a pălit ca o rachetă de tenis mânuită de Simona Halep: de 7 ani de zile, de când copilul meu vorbește, niciodată, absolut niciodată nu m-a comparat cu altă mamă. Deși avem un anturaj foarte apropiat, și a stat cu mătușa ei, care e mamă, se duce des în vizite la prieteni apropiați, are (sau avea, că acum pandemia ne împiedică să mai facem asta) contact des și îndelungat cu alte mame, niciodată nu am auzit-o să spună că altă mamă face altfel și eu de ce nu fac la fel. Nici măcar de mâncare.

Pentru copiii noștri nu există alte mame

Așa cum pentru noi nu trebuie să existe alți copii. Trebuie să încercăm, dragi părinți, să ignorăm analizele comparative cu colegii și copiii prietenilor, rudelor și vecinilor. Nu le putem face să dispară, însă le putem da un șut mental în poarta unei educații sănătoase. Un gol în această poartă înseamnă o victorie ce duce către un copil sănătos emoțional.

Vă propun două mici exerciții de imaginație, fiecare va sublinia de ce este atât de important pentru noi, și pentru copiii noștri, să nu verbalizăm comparațiile cu alți copii:

• Primul este o întoarcere în copilăria voastră. Imaginați-vă că sunteți cu 50 de centrimetri mai scunzi, că ați greșit ceva la școală (aveți acel gol în stomac pe care acum, în viața de adult îl simțim când am depășit un deadline) și că priviți în sus spre mama voastră furioasă care vă ceartă, blând sau agresiv, nu contează. Golul din stomac este același. Sentimentul de vină, de teamă că ai dezamăgit, de neputință emoțională este la cote înalte, mama pare un uriaș care spumegă și care în orice secundă te va strivi. Și apoi vine o replică, una care cade ca o ghilotină și decapitează orice urmă de curaj și de stimă de sine mai există - Costel de ce poate și tu nu? Chiar așa, de ce? Ajungi să te întrebi și să îți pui la îndoială propriile forțe. Pentru că dacă mama ta crede că nu ești suficient de bun, atunci cu siguranță nu ești. Și POC! s-a distrus încrederea de sine a unui copil, care, mai târziu va căuta validare de la alții și va rămâne mereu într-o continuă căutare care îi va distruge șansa la fericire și la echilibru emoțional.
  
• Al doilea exercițiu este din perspectiva voastră, de părinți. Poate vi s-a întâmplat deja, poate vi se va întâmpla. Doar luați-vă imaginația și puneți-o la încercare. Și, ca pe Instagram, ne imaginăm acel moment când mama a trebăluit prin casă toată ziua, este epuizată pentru că a făcut curat, a spălat rufe, a călcat, a strâns piese de Lego, a spălat WC-uri, geamuri și vase. A fost și cu copilul la plimbare, poate și la cumpărături (ne imaginam că nu este pandemie, da?), i-a făcut de mâncare și, epuizată, se așeză în canapea, lasă copilul să se uite puțin la desene și frunzărește și ea Facebook-ul. În acel moment intră tatăl pe ușă de la birou, și arțăgos, pentru că este obosit, flămând și stresat de un job care îi acaparează tot timpul, îi spune - ”Iar stai pe Facebook? Pune-mi și mie o farfurie de mâncare. Nevasta lui Costel îl așteaptă mereu cu ciorba caldă. Tu de ce nu faci asta?” Mami, cum se simte replica asta? Apoi mama răspunde - ”Costel își duce nevasta la restaurant o dată pe săptămână. Tu nici măcar nu faci cumpărăturile ca să îți fac de mâncare.” Tati, cum se simte replica asta? Așa este că în niciuna dintre replici nu există decât câteva procente de adevăr? Așa-i că dor tare amândouă? Așa-i că nasc frustrări gratuite care puteau fi evitate? Asta se întâmplă de fiecare dată când comparăm copilul cu alt copil. Adevărul micuțului nostru este diferit de al nostru, și va deveni din ce în ce mai frustrat și mai necăjit, cu fiecare comparație, care îl va dezechilibra și îl va depărta de noi.

Să fii părinte nu este ușor, chiar deloc. Este mai greu decât orice meserie din lume, pentru că ținem și la propriu și la figurat, în mâinile noastre viața propriului nostru copil, sufletul lui, ceea ce a fost, este și va deveni el. Ținem în mâinile noastre viitorul. Și ce ne facem dacă ajungem să creștem un viitor fără stimă de sine, dezechilibrat, într-o continuă căutare emoțională pentru recunoaștere și apreciere, mereu temător să nu dezamăgească? Este ca și cum am trimite la drum copilul mergând pe o minge. Viața lui nu trebuie să fie un circ. Luați în serios responsabilitatea asta a noastră, de părinți. Copilul are nevoie de validarea noastră, de susținere, de iubire, nu de comparații incorecte și dureroase cu alți copii. Succes!