Am avut certitudinea că mă descurc cât de cât în treaba asta cu mămicia în momentul în care Anya a început să îmi ceară ajutorul pentru a se forma ca adult. Mai precis:
- Mami, ajută-mă să-mi placă școala;
- Mami, ajută-mă să mă concentrez la teme;
- Mami, ajută-mă să nu mai mint;
- Mami, ajută-mă să nu mai fiu rea cu prietenii mei;
- Mami, ajută-mă să nu mai fiu obraznică cu adulții;
- Mami, ajută-mă să nu mă mai gândesc tot timpul la Roblox.
Practic, cu mintea ei de 10 ani a reușit să facă ceea ce noi adulții facem cu mare dificultate sau chiar deloc: și-a identificat problemele și a cerut ajutorul pentru a le rezolva. Sunt mândră de ea și de mine, pentru că un dialog continuu, care uneori pentru mine părea monolog, prin care îi spuneam zi de zi că rolul meu este să o ajut să devină cea mai bună variantă a sa, a dat roade. Zilnic îi spuneam că cea mai mare greșeală pe care o poate face este să se ascundă de noi, pentru că noi, părinții ei, suntem singurii care o iubesc necondiționat și care îi vor în orice situație binele. Că trebuie să treacă peste teama că o vom judeca sau pedepsi și să nu ne mintă, să spună adevărul și să ceară ajutorul. După aproape 2 ani de astfel de discuții, după 2 ani de luptă cu mine însămi de a aborda educația ei cu blândețe, fără pedepse, fără țipete și urlete am ajuns și la punctul culminant, când discuția de mai jos cu ea mi-a dovedit că inteligența emoțională a copilului meu este cea mai mare realizare din viața mea de părinte activ în ale educației.
- Mami, trebuie să îți spun ceva de pata mea neagră din creier.
- Aoleu, deja încep să mă sperii...
- Să știi că e de speriat. Știi, înainte, când eram mai mică eu mai mințeam și nu mă deranja deloc. Acum, când mint sau când vreau să mint parcă ajung într-o pată neagră care mi se pune pe creier. Și simt așa un gol în stomac, așa cum simt când mănânc broccoli, bleah! E ca și cum mi-aș hrăni creierul cu broccoli stricat și pata aia neagră se mărește.
- Păi nu o mai hrăni.
- Asta încerc să fac, dar e greu să știi. Trebuie să mă ajuți. Că aceeași senzație o am și când amân să fac temele, sau când îmi doresc mult de tot să joc Roblox, în loc să citesc, sau când e telefonul acolo lângă mine, eu fac teme, zic să fac o pauză și în loc să stau 5 minute pe YouTube stau jumătate de oră sau mai mult. Și știu că nu fac bine și că tu o să îmi spui iar că nu pun școala pe primul loc. Și am senzația asta, de broccoli stricat, jur. Și vreau să scap de ea. Cum fac? Help!
Probabil că vă întrebați ce i-am răspuns. În primul rând, am fost extrem de încântată și de surprinsă de modul în care a perceput problema aceasta emoțională a ei, care este comună tuturor, cea a luptei dintre plăceri și nevoi egoiste cu conștiința morală. Da, așa o cheamă pe ea. Metafora Anyei, modul în care și-a perceput conștiința morală și sentimentul de vinovăție, m-a ajutat să îi înțeleg mai bine nu numai emoțiile și faptele cu care se luptă, dar și modul în care să câștige lupta cu ele.
Ce i-am răspuns?
Că orice facem pe lumea asta, pentru a ajunge la rezultatul dorit, trebuie să ne antrenăm. Că nu învățăm să mergem din prima, sau să vorbim, sau să citim și să scriem din prima încercare. Ne antrenăm. Așa și treaba cu pata neagră din creier. Este greu să nu cedăm ispitelor (telefonul e chiar acolo, minciuna te poate scăpa pe moment de problemă, lenea este mai confortabilă), dar zi de zi, cu antrenament, refuzând să hrănim pata aceea neagră, azi mai puțin, mâine și mai puțin, vom reuși și să ne educăm conștiința morală, dar și cea psihică, să învățăm cum să facem lucrurile care sunt corecte, sănătoase, potrivite pentru noi și cei din jurul nostru. Așa cum am făcut și eu, zi de zi, am antrenat propriul meu copil să își perceapă problemele, să le identifice și să ceară ajutorul pentru a le rezolva. De ce? Pentru ca atunci când va deveni adult să aibă uneltele necesare pentru a-și înțelege singur vacarmul emoțional și moral și să ia deciziile corecte pentru a face liniște în suflet și minte. Pentru că rolul nostru, de părinți, este să le oferim aceste unelte, fie ele emoționale, morale, de introspecție sau de empatie, ca să devină cea mai bună variantă a lor. Atâta timp cât îi avem sub aripa noastră, zboară cu noi. Dar când vor ieși de acolo, trebuie să aibă și ei aripi și, cel mai important, să știe cum să le folosească.
Urmareste-ne pe Google News
