Mă uit la ea și văd o școlăriță cu totul diferită de ce era înainte de pandemie. Pe lângă faptul că piciorul ei acum este cu 5 numere mai mare, și anxietatea ei este tot cu atâtea numere mai mare. Acum nu mai vrea pachet la școală, pentru că nu vrea să își dea masca jos să mănânce. Evită să se ducă la toaletă la școală, ca să nu pună mâna pe clanțe și să ia contact cu prea multe suprafețe. Este dezamăgită pentru că nu îi mai vede zâmbetul doamnei învățătoare și pe cel al colegilor ei.
Mă uit la ea și sunt mândră până la lună și înapoi. Pentru că zâmbește. Pentru că speră. Pentru că are încredere în ea să pășească în școala arhiplină. Pentru că are conduita și stăpânirea de sine să ia pandemia în piept. Pentru că, deși copil, este uneori mai responsabilă decât mulți dintre adulții pe care îi cunosc.
Mă uit la ea și știu că va fi bine. Pentru că ei, copiii noștri, sunt mai puternici decât noi. Ei acceptă regulile și le înțeleg mai bine decât noi. Ei au încredere că noi vom face lumea mai bună pentru ei. Pentru că și ea se uită la mine și știe că voi face tot posibilul să îi fie bine. Mă uit la ea pentru că și ea se uită la mine. Cu speranță, cu nevoia să facem un picuț de normal în această lume anormală, cu iubire pentru viață și pentru ce oferă ea. Cu nevoia de a simți că îi sunt alături, că o susțin, că am încredere în ea, că suntem pe acest drum împreună și că nu îi voi da drumul niciodată la mână.
Mă uit la ea și vreau să îi ofer o lume normală, atât de tare că simt cum mă doare fiecare celulă. Vreau să elimin din pozele cu ea în prima zi de școală masca, vreau să îi scot din ghiozdan dezinfectantul și să îi pun în schimb caserola plină de gustările ei favorite, vreau să nu mai am palpitații de fiecare dată când îmi imaginez cum se înghesuie pe coridoare cu alte sute de copii.
Mă uit la ea și văd speranța. Văd un posibil final al acestui scenariu. Văd în ochii ei bucuria vieții. Văd viitorul. Văd o viață normală.
Priviți în ochii copiilor voștri, preșcolari, școlari sau liceeni, și fiți acolo, lângă ei, cu brațele și sufletul deschise, cu zâmbet, cu înțelegere, cu dragoste, cu empatie și bucurie. Ca o mască psihică de protecție, ca un dezinfectant sufletesc al acestei pandemii. Dacă pentru noi, ei sunt vaccinul, pentru ei, noi, părinții, suntem tratamentul. Au nevoie de noi, așa cum noi avem nevoie de ei. Este o sinergie care este de când lumea și pământul, dar care a devenit acum, în pandemie, aproape la fel de prețioasă ca oxigenul. Au nevoie de noi acum mai mult decât oricând să fim calculați, responsabili, optimiști, înțelegători, răbdători. Au nevoie de noi ca să copilărească, să arunce grijile pandemiei în sertarul nostru și să îl umple pe al lor numai cu teme, joacă și mofturi la mâncare. Priviți în ochii copiilor voștri și asigurați-vă că acolo vedeți copilăria, nu pandemia.