Unul dintre cei mai buni specialişti din zona de educaţie parentală, dr. Tina Payne Bryson ne reaminteşte ca sensul original al cuvântului disciplină, aşa cum provine el din limba latină se referă la „învăţare" şi tot din disciplină derivă şi cuvântul discipol, care se referă la cel care primeşte învăţăturile cuiva. Dacă disciplina înseamnă învăţare şi copiii sunt discipoli, înseamnă că părinţii sunt primii şi cei mai importanţi învăţători ai copiilor lor. 
Studiile de specialitate arată că creierul copiilor este încă în dezvoltare până în jurul vârstei de douăzeci şi patru de ani. Chiar acesta este motivul pentru care copiii au nevoie de disciplină. Adică ei au nevoie de îndrumare, pentru a putea învăța și exersa abilităţi care să îi ajute să se descurce mai bine, să poată relaţiona optim cu ceilalţi, să dezvolte o conduită morală. Copiii nu se nasc cu aceste abilităţi, ei le învaţă din interacţiunea cu persoanele semnificative din viaţa lor, iar asta presupune timp, implicare şi multă practică. Asta înseamnă disciplină (!).
Am aflat atât din experienţa mea personală dar şi a celorlalţi părinţi cu care interacţionez zi de zi, că a fii părinte nu e tot timpul uşor. Presiunea este şi mai mare, într-o lume care abundă în reţete în 5 paşi despre cum să-ţi determini copilul să fie cooperant sau despre cum să îi dezvolţi empatia. Pe de altă parte, pentru a nu perpetua modelele de parenting ale generaţiilor trecute de părinţi, în care disciplina era adesea asociată cu pedeapsa, cu reguli stricte și adesea umilitoare, părinţii de azi au nevoie să înveţe să disciplineze. Altfel spus, părinții au nevoie să înveţe cum să îi înveţe pe copii.
Un prim pas ar fi să ne punem întrebări înainte de a decide ce este de făcut în situaţia în care un copil are un comportament neadecvat. „De ce se comportă copilul meu astfel?" Asta ne face să analizăm ce se ascunde în spatele unui comportament. Tot studiile din psihologie ne spun, că cel mai adesea, la baza unei reacţii comportamentale nepotrivite stau emoţii puternice pe care copilul nu poate sau nu ştie cum să le gestioneze. Odată ce am înţeles care este nevoia emoţională a copilului în acel moment, o altă întrebare utilă ar fi: „Care este lecţia pe care doresc să o înveţe copilul meu în acestă situaţie?".
Sancţiuni, time-out (neglijare, izolare), retragerea privilegiilor sunt modalităţi prin care mulţi părinţii aleg să corecteze un comportament nepotrivit. Pe moment, ele pot da rezultate. Însă pe termen lung, ele nu sunt eficiente; ceea ce învaţă copilul din acest tip de disciplină este puterea celui mare asupra celui mic. Aceste strategii nu oferă oportunităţi de învăţare în care copilul să îşi dorească să aibă un comportament mai bun sau să facă alegerile potrivite. Atunci apare o altă întrebare firească: „Care este cea mai bună metodă prin care copilul să învețe lecţia pe care doresc să i-o transmit?".
Primul impuls pe care îl am când îl văd pe fiul meu cel mare ca o loveşte pe sora lui mai mică este să aplic o pedeapsă: „pentru ceea ce ai făcut, azi nu vei mai putea merge la prietenii tăi la joacă". Dar fac un efort, trag aer în piept şi mă gândesc: va rezolva această pedeapsă problema? Această soluţie îl va opri să o mai lovească, în viitor? Destul de probabil, ceea ce va resimţi fiul meu, ca urmare a acestei consecinţe, vor fi şi mai multe resentimente faţă de sora lui.
În schimb, având în minte întrebările de mai sus, încep prin a analiza ceea ce a stat la baza comportamentului lui nepotrivit şi descopăr că a fost o reacţie la ceva ce tocmai făcuse sora lui şi care l-a înfuriat. Furia este emoţia care se activează atunci când se întâmplă ceva care nu ni se pare corect. Deoarece au un slab control al emoţiilor, pentru unii copii primul impuls este să riposteze, lovind.
Noi, cei mai mulţi dintre părinţi, îi învăţăm pe copii că nu este ok să lovească atunci când emoţiile îi copleşesc. Însă uităm (sau nu știm) că trebuie să îi învăţăm şi care este manifestarea potrivită când aceste emoţii îi invadează. Disciplinarea copiilor se referă şi la faptul că trebuie să îi învăţăm pe copii strategii prin care să îşi calmeze emoţiile, precum respiratul profund, număratul în gând până la zece sau ieşirea din context. Acestea sunt modalităţi prin care copiii dezvoltă reziliența, sunt exerciţii pe care creierul lor le face pentru a se putea descurca mai bine în situaţii stresante.
Ca şi părinţi, important este să avem mereu în minte că scopul principal al disciplinei este acela al învăţării. Dar, pentru că disciplina să fie eficienta, pentru că copilul să fie receptiv la învățăminte, ea trebuie să fie fundamentată pe o relaţie bazată pe iubire şi apreciere reciprocă, dezvoltată între părinte şi copil. În fapt, ceea ce își doresc majoritatea părinţilor în relaţia cu copiii lor este să primească şi să ofere dragoste, conectare, respect.
La Conferinţa „Disciplina fără Dramă" susținută de dr. Tina Payne Bryson pe 2 aprilie, la București, vei afla cum se dezvoltă creierul copilului tău şi care este cea mai potrivită şi constructivă metodă de disciplinare în diferite stadii de dezvoltare, pentru fiecare vârstă.
Pentru detalii şi înscrieri intră pe: www.mindsight-romania.ro.
Oana Calnegru este psihoterapeut de familie și trainer de programe de dezvoltare personală adresate copiilor şi părinţilor și mamă a doi copii. (oana.calnegru [at]gmail.com).
Urmareste-ne pe Google News
