Cât de greu îi este unui copil fără mamă să răspundă la cea mai banală întrebare

„Am crescut fără mamă. Deși sunt adult și acum lucrurile pare că s-au mai așezat, sentimentul de durere sufletească încă mă încearcă atunci când spun că am crescut fără mamă. Mama mea nu a fost prezentă la niciun eveniment important din viața mea, pentru că a murit mult prea devreme.

Îmi amintesc cât de dificilă a fost pentru mine creșterea, fără o mamă care să îmi vorbească și să mă ghideze prin viață. Îmi amintesc cum fiecare copil mergea în pauza de masă acasă, pentru a mânca, fiindcă mamele lor pregăteau prânzul, în vreme ce eu rămâneam singură, la școală, pentru că mama mea nu mai era în viață pentru a-mi face mâncare. De fiecare dată eram nevoită să le explic profesorilor că mama mea nu va putea veni la ședința cu părinții și nici nu va putea semna un bilet de învoire, pentru că mama mea a murit.

Colegii mei mă percepeau precum o ciudățenie și în cele din urmă au inventat o poveste conform căreia mama mea a murit din cauza unei dureri groaznice de cap, cauzată de plânsetele mele fără oprire. Tatăl meu s-a ănfuriat teribil când a auzit asemenea aberații, iar mie mi-a fost dificil să îi înțeleg și să îi iert.. să le explic că mama mea nu a murit din cauza mea; mama mea a plecat dintre noi din cauza unui accident de mașină - mult prea devreme și mult prea repede...

Pe măsură ce creșteam, resimțeam din ce în ce mai tare pierderea mamei mele. Casa noastră nu era la fel de frumoasă precum casele în care se afla o mamă. Hainele noastre nu erau împăturite și nici măcar nu stăteau în dulap - ci într-un teanc aflat în living, din care ne alegeam noi ce aveam chef să purtăm. Nu aveam haine călcate și nu miroseau la fel de frumos precum hainele fetițelor care aveau mame, iar eu nici măcar nu știam unde trebuie așezate până când nu am văzut cum procedează mama unei prietene, după ce le spală.

Când am avut prima menstruație, mama mea nu a fost lângă mine să îmi explice ce anume se întâmplă cu corpul meu. Mă simțeam ciudat și în vreme ce știam că devin femeie, nu știam exact cum trebuie să procedez și ce urmează. Când l-am întrebat pe tatăl meu, am sesizat că era vizibil rușinat. Mi-a recomandat să cumpăr o carte, însă rușinea lui m-a făcut și pe mine să mă rușinez atât de tare încât nici măcar cartea nu am mai putut-o cumpăra.

Nu aveam cui să cer sfaturi despre păr, corp, haine, piele.. tatăl meu nu era cunoscător și nici interesat, iar mama mea era moartă. De multe ori am simțit furie la adresa ei pentru că m-a lăsat de izbeliște și a plecat mult prea devreme. Apoi mă liniștesm și mi se făcea dor, foarte dor. Mă supărau fetele din jurul meu de ficare dată când vorbeau urât la adresa mamelor lor. Nu știau să prețuiască, nu știau ce mult înseamnă să ai o mamă în viața ta.

Când am început să fiu interesată de băieți, mama nu era lângă mine să îmi vorbească despre riscuri, violuri, sex și multe alte astfe de subiecte. Tatăl meu era prea rușinat să îmi vorbească, însă îmi amintesc că mi-a spus la un moment dat că are încredere în mine că voi rămâne cu capul pe umeri, iar de aici am înțeles că trebuie să am grijă să mă protejez. Și am făcut-o, în măsura în care am putut și am știut.

Mi-a fost foarte dificil multă vreme să înțeleg cum trebuie să mă port în prejma unui barbat, pentru că nu am văzut niciodată interacțiunea dintre părinții mei. Când mi-am cunoscut soțul, am simțit multă vreme teamă cu privire la a face un copil, deși știam că își dorește, dar nu știam ce înseamnă să fii mamă, pentru că eu nu am avut o mamă. Tot ceea ce știam era ce înseamnă lipsa ei...”

Sursa: essaytown.com