Cand mamica se infurie... Din jurnalul unui copil

Fiecare mamica se enerveaza si se pierde cu firea, uneori. In acele momente, riscam sa luam un chip strain si neprietenos pentru micut. Ne manifestam furia intr-un mod toxic pentru cel mic... Si poate nu ne dam seama de asta.

Melisa este mamica acum. Are un baietel in clasa intai. Pe Andrei. Istet, sensibil si profund. Melisa este si ea redactor la o publicatie pentru tineri. Dar nu acesta este numele ei adevarat. Am ales sa ii menajam identitatea, pentru ca si ea a ales sa redevina copil si sa impartaseasca momente de furie ale mamei ei. Ca sa intelegem cum furia se intipareste, se perpetueaza... si se vindeca.

Cand mamica se infurie

"Cred ca am in jur de patru ani. Dorm cu sora mea mai mica in dormitor. E somnul de dupa amiaza. Ma trezesc si ciulesc urechile. E liniste in casa, mama pare sa fie in bucatarie, nu o aud. Se trezeste si sora mea. A venit tati? Nu, nu a venit, ii raspund. Ciulim urechile cat putem de mult. Nu, sigur nu a venit. Daca ar fi venit ii auzeam vocea sonora. El vorbeste intotdeauna tare si mereu are ceva de povestit cand vine acasa. Spaima incepe sa se cuibareasca, dureroasa, in sufletele noastre.

Ce facem?
Haide sa nu ne trezim pana vine tati.

Incepem sa vorbim, in soapta, sa nu fim auzite. Incepem sa ne jucam, ca doar suntem copii, nu putem sa stam mult fara sa facem nimic. Dar in liniste, in soapta, sa nu fim auzite. Cu urechile mereu ciulite, sa auzim daca cumva vine mama. Cu o spaima tacuta in noi.

Ne luam cu joaca si uitam, chiar radem. Deodata, un zgomot in casa. Ne sare inima din piept: Vine mami!!!Repede, repede!

Repede, dar in cat mai multa liniste, ne ascundem in pat si inchidem ochii, prefacandu-ne ca dormim. Inima imi bubuie in urechi. De-abia pot sa respir, simt ca ma sufoc, respir repede-repede-repede, dar incerc sa-mi controlez respiratia, daca intra mama in camera, respiratia mea trebuie sa para calma, ca a unui om adormit. Mi-e frica! Nu vreau ca mama sa deschida usa, sa descopere ca nu dormim.

Nu vreau sa-i vad fata incruntata, schimonosita, neagra, privirea intunecata, iscoditoare, plina de ura, acuzatoare, amenintatoare.

Nu vreau sa-i aud vorba rastita, parca scuipata, care ma loveste in moalele capului si in cosul pieptului.

Ea e mereu asa!

Ufff... rasuflam usurate. Mama s-a intors in bucatarie..."

Mi-e frica de mama: furia naste frica

"M-am tot gandit astazi la ce simt acum fata de mama mea", continua Melisa. "Adevarul este ca, atunci cand sunt in preajma ei, ma simt tot ca atunci cand eram copil. Neajutorata, vulnerabila, zdrobita sub prezenta sau personalitatea ei. Incerc sa ma fac placuta de ea, sa nu spun lucruri sau puncte de vedere care poate ar deranja-o, sa o lingusesc chiar.

Ma doboara si acum criticile ei, gandurile ei negative indreptate impotriva mea, jignirile ei fatise. Si inca ii mai cersesc dragostea."

Cand devii mamica: furia naste furie

Uneori, ranile acumulate in copilarie sunt atat de mari, ascunse inlauntrul nostru, incat ii molipsim si pe copiii nostri, cand devenim parinti. Mai ales daca furia mamei a fost arbitrara, constanta sau chiar insotita de violenta fizica. Daca treci prin asa ceva, daca simti ca iti ranesti copilul dar ca si tu esti inca un copil ranit, poate vei gasi speranta in ceea ce povesteste Melisa mai departe:

"Oricum, ca sa aduc si o nota de bucurie, o sa va spun ca, de cand am inceput terapia, n-am mai avut crize de manie si urlete. Ma mai rastesc eu uneori la el, dar nu cu crize incontrolabile. Si el simte asta, ca se duce imbufnat mai departe de mine, si dupa un timp se intoarce: Te-ai linistit, mami? Da, mami, m-am linistit, iarta-ma daca te-am necajit. Tu ai gresit ca..., iar mami a gresit ca s-a enervat iar. Dupa care ne pupam si radem iar.

Inca sufar de lipsa de rabdare si inca obosesc psihic foarte repede si intru intr-o stare de apatie, oboseala, nervozitate. Dar macar nu mai sunt isterica. Sa speram. Sa nu zicem hop pana n-am sarit."

Furia mamei m-a marcat: putem sa ne schimbam?

Da. In cadrul conferintei Ai copil, care au avut loc si in acest an in Bucuresti si in Iasi, Sorin Mihalache (Trainer in Comunicare si Dezvoltare Personala si tata a 3 copii) le-a vorbit parintilor tocmai despre aceasta schimbare profunda, care poate avea loc in creierul si in sufletul uman.

"Copiii invata ceea ce traiesc, este adevarat. Neurologia ne arata, pana de curand, ca structura mea neuronala se definitiveaza la sfarsitul adolescentei si ca nu mai pot iesi din ea. Ca pot folosi pe mai departe doar ce am reusit sa fixez, sa depozitez in ea pana la 14 ani.

Noi avem si un proverb pentru asta: 7 ani de-acasa. I-ai facut cum trebuie? Mai putem face ceva. Ai depasit cei 7 ani si ai minusuri sistematice? Va fi foarte greu sa compensezi. Tot neurologia ne arata pana acum ca dupa o anumita varsta, 40-50 de ani, lucrurile stau chiar mai prost, pentru ca exista o destructurare a sistemului nervos. Asa ca foarte multe din raspunsurile negative privind posibilitatea de a ne schimba, erau determinate de aceasta viziune", explica Sorin Mihalache." Insa din anii 90, exista in medicina un domeniu nou care a revolutionat complet stiinta despre creier: neuroplasticitatea.

Tot ce am afirmat mai inainte este rasturnat de rezultate experimentale care ne arata ca fiecare dintre noi se poate schimba structural in fiziologia creierului sau, daca vrea asta cu tot dinadinsul. Se nasc neuroni in mintea noastra in fiecare zi, mai ales daca stimulam aceasta nastere de neuroni. Se multiplica neuronii si se intensifica conexiunile dintre ei, exact in zonele in care noi ne dorim acest lucru.

In plus, exista zone unde neuronii pe care ii avem deja pentru diferite intrebuintari primesc alte functii, sunt cumva recrutati de creier sa faca alte activitati, tocmai datorita faptului ca subiectul doreste sa dezvolte o abilitate complet noua la o varsta inaintata.

Exista o chimie a corpului care corespunde starilor noastre psihologice si cineva care este extrem de agresiv are foarte mult testosteron. Corpul s-a obisnuit sa il elimine. Cineva care este extrem de bucuros are foarte multa dopamina. Problema este cu ce chimie ne obisnuim...

Si exista aceasta inertie grozava a sistemului nervos: ca am invatat sa facem ceva un termen indelungat si nu putem scoate din prima acest comportament nou. Este o inertie biochimica acolo. Dar incet-incet, prin insistenta, noi putem sa schimbam unele mecanisme, situate in noi. Si iata ce ne spune neuroplasticitatea: modificarile patrund pana in structura neuronala..."

Ce ne invata copiii: cum sa ne schimbam impreuna

Cand observam la copiii nostri aceeasi furie sau acelasi comportament nociv pe care il avem noi, ne paste deznadejdea. Si nu stim cum sa reactionam. Melisa ne povesteste din experienta ei:

"Intr-o seara, pe Andrei il apuca furia si ma loveste. Acum, noi am vorbit de multe ori ca e in regula sa fie furios, dar ca trebuie sa gaseasca ale metode de a-si consuma furia, nu lovind pe altii (unele metode i le-am zis eu, cu altele a venit el).

Eu chiar ma supar si ii zic: Stii pedeapsa, maine nu te uiti la desene! (pedeapsa stabilita de comun acord)

El: Iarta-ma, iarta-ma, mami!
Eu, nervoasa: Sunt foarte suparata, pentru ca ai zis ca nu mai faci asta, dar nu te vad nici macar incercand.
El, cu lacrimi in ochi si indignat: Dar nu poti sa vezi incercarea mea, pentru ca ea e in inima, dar inca nu a ajuns la cap si d-aia fac inca asa!

Si-acuma rad!!! Uneori am senzatia ca Dumnezeu ne trimite copiii, ca sa ne invete ei pe noi... Bineinteles ca ne-am impacat imediat si mi-am cerut eu scuze ca nu am suficienta rabdare cu el si i-am spus ca apreciez ca incearca (si chiar incearca, si incepe sa reuseasca, si chiar sunt mandra de el pentru asta)".

Esti mamica. Esti om. Te infurii si tu... Cum sa ne purtam la nervi, ca sa nu il coplesim pe copil? Ce stiti si ce credeti voi, mamici?