Copiii ambivalenți
La copiii ambivalenți, lumea este la fel de inconstantă ca și stările mamei, ce oscilează între a-i oferi afecțiune și a fi absentă sau absorbită într-o lume inaccesibilă copilului. Este foarte greu să faci față emoțiilor, atunci când sunt amestecate și nu le înțelegi; este copleșitor să pendulezi între dragoste și revoltă față de ființa de care ești cel mai profund legat.
Lumea copilului ambivalent este dominată de sete afectivă și frică, de nevoia de a se agăța și de nevoia de a lovi deopotrivă. Sunt copiii care au cea mai mare „șansă" să rămână legați și dependenți chiar și de abuzatorii lor, întrucât claritatea emoțională le este străină. Pentru astfel de copii, mama (sau persoana de care sunt atașați) a fost mereu o enigmă, simbolizată în terapie de entități deopotrivă bune și rele, de întruchipări bicefale, de a căror reacție nu poți fi niciodată sigur. În toate relațiile lor de mai târziu, acești copii vor manifestă dependență afectivă, dublată de pedepsirea celui pe care îl iubesc, de sentimentul perpetuu de a fi înșelați și de frica de a fi abandonați.
Copiii cu atașament evitant
Aceștia au învățat de mici să stea pe margine, să se lase „ignorați", pentru că s-au simțit astfel din primii ani de viață. Atunci când, în multiple rânduri, mama nu a fost lângă tine, fizic sau emoțional, ai deprins eticheta nerostită a invizibilității. Pentru că nu ai fost încurajat și susținut, nu te-ai avântat să explorezi, întrucât lumea poate fi un loc înfricoșător, atunci când nu îți este nimeni alături.
Viața emoțională a copilului evitant este dominată de singurătate și de răceală; chiar și atunci când își dorește să între în relații, pornește de la ideea că va fi ignorat sau dezamăgit, astfel încât este mai bine să se retragă. Orice eșec sentimental îi amplifică această imagine deformată. Orice context social îi provoacă neliniștea că ar putea fi rănit. Dacă părintele lângă care a crescut a manifestat agresivitate sau violență, copilul evitant va dezvolta în plus o formă de frică, care ii va crește sentimentele de inadecvare și de neputință. El nu se va mișca niciodată în lume cu întreaga sa ființă, ci cu un dublu controlat, pe care îl poate retrage, ca pe o marionetă, când jocul devine prea periculos.
Copiii cu atașament sigur
În acest caz mama a fost mereu disponibilă, încă de la naștere, a răspuns prompt necesităților copilului, i-a satisfăcut deopotrivă cerințele primare, cât și nevoile afective, s-a centrat pe el, dar fără să-i impună așteptările sale, i-a încurajat capacitatea de afirmare și independența. Fără a-l răsfață prea tare și fără a-l privi că pe o posesiune a sa, o astfel de mamă a construit în copil sentimentul de securitate, de a fi iubit și acceptat, de a fi important. Cu o astfel de înzestrare, întocmai unui navigator, copilul a căpătat încrederea de a explora țărmuri necunoscute, pentru că a știut mereu că se poate întoarce la o „bază" sigură, de unde își poate lua noi resurse, pentru alte călătorii. Un copil cu atașament sigur este mai puțin frustrat și nu adună furie, își exprimă emoțiile, fără a se rușina și fără a se ascunde, este mai adaptat în lume și mai capabil să facă față provocărilor vieții. Un astfel de copil se consideră valoros, fără să se străduiască mereu să răspundă celor mai înalte standarde, este mai echilibrat, mai puțin afectat de eșecuri, mai spontan.
Un experiment a evidențiat legătură dintre atașament și capacitatea copilului de a explora lumea, de a fi independent și sigur pe sine. A fost meritul unei cercetătoare americane, Mary Ainsworh, de a fi pus bazele situației experimentale numite „Strange situation"; de dată această s-a urmărit comportamentul mai multor copii până în 5 ani, într-un spațiu de laborator, cu jucării și obiecte interesante, dar în absența mamei sau a unei figuri de atașament.Copiii aveau următoarele tipuri de comportamente:
- copii care plângeau și se agitau la plecarea mamei, nu acceptau să fie reconfortați de o altă persoană, iar la întoarcerea mamei se agățau de ea, „cereau socoteală" și, uneori, chiar manifestau furie și agresivitate față de părinte
- copii care nu explorau deloc spațiul și tindeau să ignore orice persoană străină, dar și părintele, atunci când acesta se reîntorcea în camera
- copii care, în absența părintelui, aveau o scurtă perioadă de neliniște, dar apoi începeau să cerceteze spațiul și se lăsau alintați de o persoană străină
Acest studiu a condus către definirea principalelor tipuri de atașament: atașament sigur, anxios- evitant și anxios-ambivalent
Poate că v-ați întrebat, câteodată, de ce în parc unii copii se cățără peste tot și întră în vorba cu străinii, iar alții fug mereu să se ascundă în spatele părinților, se agață de mamă sau plâng când un necunoscut se apropie de ei. Astfel de deosebiri comportamentale nu sunt întâmplătoare, arată Ainsworth și psihologii atașamentului.
Un experiment vechi de mai bine de optzeci de ani a demonstrat că nevoia de lipire afectivă este mai puternică chiar și decât instinctul supraviețuirii. În 1932, Harry Harlow a inițiat acest experiment, folosind pui de maimuță rhesus; foarte controversat la vremea sa, experimentul oferea puilor posibilitatea să aleagă între două „mame surogat": o maimuță de sârmă, dotată cu un biberon cu lapte și o maimuță moale, din cârpe și blană. Rezultatele au fost surprinzătoare: deși înfometați, micuții preferau să rămână lângă figura care imită mai bine prezența caldă a mamei. Inițiate empiric în acei ani, teoriile atașamentului au căpătat recent o baza mai profundă, prin demonstrațiile neuroștiințelor. Absența sau indisponibilitatea mamei conduce la afectarea mecanismelor cerebrale ale copilului, la o adevărată „malnutriție emoțională", asociată cu transformarea de mai târziu într-un adult anxios și neurotic.
Urmareste-ne pe Google News
