5 semne că ai un copil complet dependent de tine

Individualitatea copilului tău se construiește în primii ani de viață. În jur de 6-7 luni, bebelușul începe să realizeze că este separat de tine și că îl poți lăsa uneori singur. Aceasta este perioada în care se instalează anxietatea de separare, ce poate să dureze până în jur de doi ani, la copiii cu o dezvoltare normală. Dar, pe măsură ce copilul devine mai social și mai încrezător în sine, se întăresc curajul și capacitatea sa de a explora spațiul și relațiile cu ceilalți. Deja în jur de doi ani și jumătate, simțul independenței a înflorit suficient la micuțul tău încât să-ți dea câteodată mari bătăi de cap. Să facă lucrurile după cum vrea el, aceasta este una dintre principalele cauze ale crizelor de furie din copilăria timpurie. Pe de altă parte, sunt copii care nu se adaptează acestei separări de părinții lor și își câștigă mult mai greu independența.

Fie pentru că nu au simțit disponibilitatea părinților în primele luni de viață, fie pentru că au fost exagerat de protejați și ținuți din scurt, astfel de copii nu au abilitățile de autonomie corespunzătoare vârstei. Așa că, în funcție de etapa de dezvoltare, ei pot prezenta semne de completă dependență de părinți precum:

Plâns continuu și stare de anxietate sporită când părintele nu este în preajmă

Acești copii nu pot fi lăsați la grădiniță, nici să se joace singuri într-o cameră protejată, alături de alți copii de vârsta lor. Ei pot plânge fără încetare când părinții nu le sunt aproape, indiferent de încercările de a-i distrage și de a-i calma ale educatorilor sau altor persoane care îi au în grijă. Tendința părinților de a se întoarce de multiple ori să-i liniștească le sporește anxietatea și sentimentul că aceștia îi vor abandona. Încrederea în părinți și în relația cu aceștia nu este suficient de puternică pentru a le da copiilor siguranța că părintele se va întoarce. Dacă în primele luni de viață mama nu a fost disponibilă, din varii motive, de la depresie postnatală până la faptul că s-a întors prea devreme la serviciu sau nu a răspuns prompt nevoilor copilului, acesta va trăi o stare de anxietate mult mai amplă și se va teme mereu că mama nu-l dorește și că îl va părăsi cu prima ocazie. De aceea, el nu-și poate construi abilitatea de a rămâne singur, nici măcar pentru o scurtă perioadă, nici pe cea de îndepărtare de mamă pentru a explora spațiul din jur.

Agățare fizică de mamă și refuzul de a se depărta de ea

În mod normal, între 2 și 3 ani, copilul se luptă pentru independența sa și nu poți să-l scapi o clipă din ochi, că îl găsești la marginea parcului sau cățărat pe cine știe unde. Dar copilul care este complet dependent de părinte, nu se va depărta nici măcar câtiva pași, fără să fie însoțit de acesta. El va refuza să meargă la alte grupuri de copii, să rămână cu alte rude sau să facă activități care îi încântă pe micuții de vărsta lui, precum datul pe tobogan sau cățăratul în foișorul suspendat din parc. Teama că nu-și va regăsi mama în locul unde a lăsat-o îl paralizează și îl face să rămână strâns lipit de ea. Pe de altă parte, la părinții foarte anxioși, sentimentele de frică de a nu i se întâmpla ceva copilului se pot transmite la acesta, inhibându-i capacitatea de explorare.

Refuzul de a efectua singur activități corespunzătoare vârstei

În jur de trei- patru ani, copiii încep deja să realizeze singuri o serie de acțiuni, precum îmbrăcatul, folosirea tacâmurilor și mâncatul, apoi, pe măsură ce cresc, pieptănatul, legarea șireturilor sau împăturirea hainelor. Copiii dependenți de părinți nu desfășoară singuri aceste activități, nici măcar la vârste mai mari. Ei așteaptă să fie hrăniți, îmbrăcați și îngrijiți complet de părinți, ba chiar unii refuză să meargă și cer să fie purtați în brațe, deși sunt deja măricei.

Respinge relațiile cu alți copii sau adulți

Când un copil este complet dependent de părinte, nu vrea să intre în relație cu nici o altă persoană. El evită grupurile de copii și se retrage atunci când este îndemnat să se împrietenească cu cei de vârsta lui. Față de adulți este excesiv de timid, reticent și nu vrea să rămână singur cu ei. Teama lui de relație poate fi aproape patologică și se poate manifesta prin crize de plâns, țipete, ascundere în spatele părintelui și mutism în prezența străinilor, precum și prin completa inadaptare la mediile care nu-i sunt familiare.

Incapacitatea de a găsi soluții și a lua decizii în absența părinților

Un copil independent se remarcă prin câteva trăsături, precum flexibilitate, creativitate, capacitatea de a identifica soluții, responsabilitate și asumarea propriilor hotărâri. Aceste abilități încep să se dezvolte în jur de 6-7 ani și se desăvărșesc în adolescență. Dar la copiii care se mențin în dependență de părinți- sau la care această dependență a fost încurajată chiar de părinte- abilitățile menționate nu se consolidează; chiar și în viața de adulți, ei se vor raporta mereu la părinții lor și nu vor lua nici o decizie importantă fără să le ceară aprobarea. De asemenea, vor avea dificultăți să treacă peste diferite obstacole sau să se adapteze situațiilor provocative.

Cum poți construi independența copilului tău

În primul rând, trebuie să consolidezi o relație de atașament sigur, astfel încât copilul să se poată desprinde fără teamă de tine și să pornească să exploreze lumea și pe ceilalți oameni. O astfel de relație se construiește din primele luni de viață, dar niciodată nu este prea târziu să aduci reparații în legătura cu copilul, dacă simți că nu i-ai oferit suficientă disponibilitate când era foarte mic. Dacă îi oferi în mod constant dragoste, atenție și suport, copilul va învăța că se poate baza pe tine și nu va mai trăi marea anxietate că va fi abandonat.
În al doilea rând, ferește-te să întreții chiar tu această dependență. Mulți părinți crează ziduri de protecție nejustificate în jurul copilului, îl feresc de orice experiență și ar vrea să-l țină mereu aproape. Astfel de părinți își doresc, în secret, ca micuțul lor să nu crească, să nu se desprindă de ei. Sunt ei înșiși dependenți de copil, așa cum este el în primii ani de viață, și se tem să-l lase să se transforme, să evolueze, să devină independenți. Dar, cum este firesc ca un copil să crescă, el va deveni la un moment dat un adolescent și apoi un adult inadaptat, temător, incapabil de adaptare și de a intra în relații, într-un cuvânt nefericit. Cel mai important dar pe care părinții îl pot face unui copil este de a-i consolida independența, chiar dacă acest lucru înseamnă câteodată un sacrificiu pentru ei.
În al treilea rând, creează un mediu sigur în care copilul să învețe să se desprindă de tine. Pentru a-și dezvolta independența, copilul are nevoie să-și testeze limitele și să exploreze un spațiu din ce în ce mai mare. Oferă-i posibilități de a întâlni lucruri și persoane noi, de a se putea îndepărta și a căpăta siguranță de sine. În loc să alergi peste tot spunând "Nu pune mâna!" la tot pasul, creează limite de siguranță și îndepărtează lucrurile periculoase, pentru a cultiva apoi spiritul de aventură al micuțului tău.
Încurajează independența și creșterea copilului, oferindu-i posibilitatea de a face singur lucrurile, fără a-l priva de experiențe din convingerea că nu se descurcă sau că nu ai timp să stai după el. Cu cât mai multe acțiuni și alegeri face copilul, cu atât își câștigă mai multă autonomie. Oferă-i de timpuriu mici responsabilități (dus gunoiul, aranjat jucăriile sau hrănit animăluțul de companie), pentru a-i dezvolta încrederea în sine.

Nu uita că faptul de a fi independent nu înseamnă că micuțul tău- sau chiar adolescentul- nu mai are nevoie să-i arăți dragostea și să-i oferi suportul tău atunci când nu se descurcă singur. Nu împinge obiectivul de a-l face independent atât de departe, încât să pună în umbră tandrețea și faptul că, uneori, copilul are nevoie să fie răsfățat și să simtă că nu este singur când lucrurile devin prea grele.

Surse: http://macnamara.ca; https://www.babycenter.com; https://www.parents.com