Care este semnificația zilelor săptămânii

Cum au apărut zilele săptămânii? O istorie din Antichitate

Înainte de a cunoaște semnificația zilelor săptămânii, este necesar să se realizeze o trecere în revistă a demersurilor ce au stat la baza împărțirii timpului pe săptămâni și a săptămânilor pe zile. Dintre popoarele lumii antice, primii care au divizat timpul în săptămâni (cuvântul „săptămână” derivă din limba latină- „septimana”), care să includă șapte zile, au fost caldeenii (cunoscuți și ca babilonieni). Aceștia locuiau în regiunea aflată între marile fluvii Eufrat și Tigru (zonă în care a înflorit civilizația mesopotamiană), fiind foarte preocupați să observe în mod sistematic cerul. Prin rigoarea cu care au realizat acest demers au reușit să-și formeze propriul sistem astronomic, bazat pe tabele ce includeau calcule meticuloase ale poziției planetelor. Scopul principal al acestui sistem era încercarea de a stabili un horoscop.

Principala contribuție a caldeenilor la descoperirea posibilității ca o săptămână să fie împărțită în șapte zile se leagă însă de promovarea următoarei idei: faptul că au observat existența a șapte planete/stele (alături de Jupiter, Marte, Mercur, Venus, Saturn, au fost incluse Luna și Soarele) care influențau viața oamenilor, soarta acestora. De asemenea, durata de șapte zile a unei săptămâni a fost pusă în legătură cu durata ciclurilor lunii (de cât timp avea luna nevoie pentru a trece de la o fază la alta). Întrucât caldeenii au observat că un ciclu complet al lunii avea 29,53 zile, se crede că ei ar fi inserat una sau două zile în ultima săptămână a fiecărei luni. În același timp, se poate sesiza sesiza că durata unei săptămâni, de șapte zile, reprezintă cu aproximație un sfert din intervalul de 1 lună, că 13 săptămâni (91 de zile) formează un anotimp, un an având durata de 365/366 de zile.

Până să se descopere semnificația zilelor săptămânii, trebuie să știi că modul în care au fost ordonate acestea era legat de o succesiune a planetelor/stelelor: Saturn-Jupiter-Marte-Soarele-Venus-Mercur-Luna. În același timp, în universul antic, ordinea zilelor dintr-o săptămână ținea și de acest aspect: fiecare oră dintr-o zi se afla sub ocrotirea unei divinități (ce îi era asociată unei planete), totul desfășurându-se într-un ciclu permanent. Acesta începea de la Saturn către Venus (în funcție de cât de „lente” erau planetele). Zilele se aflau și ele, la rândul lor, sub protecția unui anumit zeu, în aceeași succesiune ce le era aplicată și orelor dintr-o zi.

Odată ce Alexandru cel Mare a cucerit Babilonul, Grecia și Egipt și după ce Iulius Cezar a cucerit și el Egiptul, s-a ajuns ca modelul oriental al împărțirii timpului pe săptămâni de câte șapte zile să fie importat și în lumea occidentală.

În secolul I î.e.n romanii nu foloseau încă sistemul de împărțire a săptămânii pe 7 zile preluat de la babilonieni, fiind adepții ciclului nundinal („nundinae”), un sistem pe care îl preluaseră de la etrusci (o civilizație care trăise pe teritoriul actual al Italiei în secolul I î.e.n.). Ciclul nundinal includea opt zile (termenul se referă de fapt la 9 zile- ziua nouă fiind considerată una singură într-o lună), fiind notat cu litere de la A la H și ținea de următorul obicei: țăranii veneau în orașe și își puneau la dispoziție marfa timp de opt zile. 

Implementarea sistemului săptămânii formate din șapte zile în Imperiul Roman i se datorează împăratului Constantin I. Acesta a decretat, pe 7 martie 321, că săptămâna cuprinde șapte zile, iar ziua cunoscută sub numele de „dies Solis Invicti” („ziua Soarelui” sau „Ziua lui Sol Invictus”- zeul roman al Soarelui) a fost declarată zi de odihnă. Acea zi era de fapt duminica. Tot prin demersurile lui Constantin I săptămâna cu durata de șapte zile a fost introdusă în calendarul Iulian (acest calendar a fost promovat încă din vremea împăratului Iulius Cezar, fiind folosit în vremea lui Constantin I de Sinodul Ecumenic I de la Niceea- din anul 325- pentru a se stabili modalitatea în care se calcula data Sfintelor Paști- s-a folosit ca reper ziua de 21 martie, ce reprezenta data echinocțiului de primăvară). 

În ceea ce privește modul în care civilizația iudaică veche se raporta la durata unei săptămâni și la semnificația anumitor zile ale săptămânii, se poate spune că a fost o chestiune de timp până când s-a găsit corespondența permanentă dintre anumite zile ale săptămânii iudaice și zilele corespunzătoare unei planete. Spre exemplu, pe parcursul secolului I e.n a fost realizată o corespondență între „Sabbath” (ziua de sâmbătă) și „ziua lui Saturn”.

Pe măsură ce a existat un contact tot mai frecvent cu alte civilizații din preajmă (cum ar fi cu cea elenică de exemplu), s-a realizat că asocierea dintre „ziua lui Saturn” și „Sabbath” nu era una adecvată, în condițiile în care Saturn era perceput ca o planetă cu influență nefastă. Spre exemplu, potrivit unor legende iudaice străvechi, alegerea zilei lui Saturn ca zi de odihnă era necesară întrucât și așa ziua respectivă nu ar fi fost bună pentru a munci (din cauza influenței negative a acestei planete). 

Specialiștii sunt de părere că și evreii au moștenit sistemul de împărțire a săptămânilor în câte șapte zile inspirându-se din calendarul babilonian. 

Începând cu secolul al VII-lea, Islamul a fost responsabil de răspândirea modelului săptămânii organizate pe șapte zile în zone precum coasta estică a Africii, Asia Centrală, teritoriul actual al Sudanului, zone din nordul și vestul Africii. Profetul Mahomed a stabilit că ziua de rugăciune, ziua „Sfântului Islam”, trebuia să fie vineri (corespunzător săptămânii caldeene din vremurile îndepărtate), iar din acest motiv, în cea mai mare parte dintre țările musulmane, prima zi a săptămânii a fost fixată ca fiind sâmbăta. 

De unde provin numele zilelor săptămânii?

Fie că este vorba despre numele, fie că este vorba despre semnificația zilelor săptămânii, romanii sunt cei care și-au adus o contribuție demnă de luat în seamă din acest punct de vedere. Deși au împrumutat sistemul de împărțire a săptămânii în șapte zile de la civilizația babiloniană, ei au dat propriile denumiri zilelor săptămânii. Pe de o parte, s-au inspirat de la numele unora dintre cei mai venerați dintre zeii lor. Întrucât în calendarul roman numele zeilor erau în cazul genitiv, la numărul singular, acest fapt însemna că fiecare zi a săptămânii se afla sub auspiciile unui zeu. 

Pe de altă parte, romanii au luat și ei în calcul stelele și planetele cele mai cunoscute: Soarele, Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn. Au folosit însă pentru ele denumiri în limba latină. Dacă în jurul secolului I î.e.n. sâmbăta era văzută ca fiind prima zi a săptămânii, mai târziu, pentru că Soarele a început să fie tot mai venerat, „ziua Soarelui” (duminica) a avansat din poziția a doua pe prima, iar sâmbăta a ajuns în final să fie ziua a șaptea din săptămână. 

În condițiile în care Biserica a devenit tot mai puternică în următoarele secole, autoritățile ecleziastice au avut și ele un cuvânt de spus în legătură cu denumirea zilelor săptămânii. O dovadă în acest sens este oferită de următoarele exemple, din care se poate sesiza și semnificația dată zilelor săptămânii:

• Luni- „luminis dies” („ziua luminii”)
• Marți- „martyrium dies” („ziua martirilor”)
• Miercuri- „merae ecclesiae dies” („ziua Bisericii imaculate”)
• Joi- „Jesus dies” („ziua Sacramentului”- „sacrament” înseamnă „taină”, un semn văzut prin care oamenii dobândesc un har nevăzut)
• Vineri- „veneranda dies” („ziua pasiunii”, „ziua venerației”)
• Sâmbătă- „sabbato dies” („ziua Sabatului”)
• Duminica- „Dominica dies” („ziua Domnului”)

Ce semnifică fiecare zi a săptămânii?

Pentru a înțelege semnificația numelor zilelor săptămânii, este indicat să se țină seama de următorul aspect: cum au ales romanii să-și numească zilele săptămânii în funcție de zeii cei mai apreciați, dar și de anumite corpuri cerești.

Semnificația zilelor săptămânii în Roma Antică

În Roma Antică zilele săptămânii au fost numite după cum urmează:

• „Lunae dies” (ziua dedicată Lunii)- luni
• „Martis dies” (ziua dedicată zeului războiului, Marte. Despre acesta se spune că era, pentru romani, o îmbinare dintre Mavros- un zeu dintr-un cult umbric, de origine indo-europeană- și Maris- zeu etrusc, agrar, venerat de o populație ce se afla pe actualul teritoriu al regiunii italiene Toscana)- marți
• „Mercuris dies” (ziua închinată lui Mercur, zeul comerțului)- miercuri
• „Jovis dies” (ziua dedicată lui Jupiter, „Iuppiter” /„Jovis” în limba latină. Jupiter era zeul suprem în panteonul mitologic roman, având în grijă cerul, dar fiind considerat și zeitatea ce patrona Statul Roman. În aceste condiții, era și cel ce veghea la respectarea ordinii, a legilor. Alături de Juno-zeița dragostei, a căsniciei, a maternității, protectoare a statului- și de Minerva- zeița meșteșugurilor, a înțelepciunii, a medicinei, a comerțului- Jupiter era liderul Triadei Capitoline: grup format din cei mai venerați zei în Roma Antică)- joi
• „Veneris dies” (ziua închinată lui Venus/Venerei, care era zeița iubirii, a fertilității, a frumuseții)- vineri

Semnificația numelui zilelor de sâmbătă și duminică

Cât privește semnificația numelui celei de-a șasea zi a săptămânii, sâmbătă, aceasta trebuie căutată atât în limba latină (de la „Sabbati dies”- ziua Sabatului, ziua de odihnă din calendarul mozaic), cât și în slavonă („sonbota” se referă la ziua zeului Saturn- zeul agriculturii- ce îi este însă corespunzător, în mitologia greacă, lui Cronos- zeul cerului, conducătorul titanilor). De altfel, originea numelui zilei de sâmbătă în cuvântul iudaic „Shabbath” („Sabat”) este vizibilă în numeroase limbi de pe continentul european, cum ar fi:

• „Sábbato” (în limba greacă)
• „Subbota” (în limba rusă)
• „Subota” (în sârbo-croată)
• „Sobota” (în poloneză, slovenă, cehă, slovacă)
• „Sabato” (în italiană)
• „Sabado” (în portugheză)
• „Sábado” (în spaniolă)
• „Samedi” (în limba franceză)
• „Szombat” (în limba maghiară)

Dacă ne raportăm la originea cuvântului „duminică”, în mai multe limbi europene, se poate observa că acesta derivă din latinul „dominica”, o traducere directă a cuvântului grecesc „kyriake” (cuvânt ce se traduce prin „Ziua Domnului”):

• „Domenica” (în italiană)
• „Domingo” (în spaniolă și portugheză)
• „Duminică” (în limba română)
• „Diumenge” (în catalană)
• „Dimanche” (în limba franceză)

Denumirea zilelor săptămânii în limba italiană

Denumirea și semnificația primelor cinci zile ale săptămânii în limba italiană demonstrează că acestea au rămas foarte apropiate de originea lor romană:

• „Lunedi” (luni)- A derivat de la „dies Lunae” (ziua Lunii)
• „Martedi” (marți)- A derivat de la „dies Martis” (ziua lui Marte)
• „Mercoledi” (miercuri)- Își are originea în „dies Mercuris” (ziua lui Mercur)
• „Giovedi” (joi)- De la „dies Jovis” (ziua lui Jupiter)
• „Venerdi” (vineri)- Denumirea este legată de „dies Veneris” (ziua închinată zeiței Venus)

Semnificația zilelor săptămânii în tradiția anglo-saxonă

Spre exemplu, în limba engleză, denumirea zilelor săptămânii își are originea în mitologia nordică, dar și în influențele anglo-saxone. Precum romanii, popoarele germanice au adoptat și ele un sistem de asociere a zilelor săptămânii cu diferiți zei:

• „Monday” (luni)- Derivă din cuvântul din engleza veche „Mōnandæg”, dar și din „Mandag” (asociat cu „Mani”, zeița lunii din mitologia nordică)
• „Tuesday” (marți)- Denumirea este asociată cu Tyr, un zeu al războiului precum Marte care, în engleza veche, era numit „Tīwesdæg”
• „Wednesday” (miercuri) - Denumirea este asociată cu zeul nordic Odin ( zeul suprem din panteonul mitologiei scandinave, cel ce ghida sufletele pe tărâmul morților, dar care era asociat și cu războiul, cu magia, cu înțelepciunea, cu poezia), ce avea și numele „Wōdensdæg”
• „Thursday” (joi)- Numele acestei zile a săptămânii este asociat cu cel al zeului Thor/„Torsdæg” (acest zeu avea în grijă cerul, trăsnetele)
• „Friday” (vineri)- Numele derivă de la zeița Frigg/„Frīgedæg” (zeiță anglo-saxonă a dragostei)
• „Saturday” (sâmbătă)- În engleza veche, pentru „sâmbătă” se utiliza cuvântul „Sæturnesdæg” 
• „Sunday” (duminică)- Denumirea derivă atât din engleza veche (din cuvântul „Sunnandæg”), cât și din numele zeiței Soarelui din mitologia nordică: Sunna (Sól)

Ce sfinți ocrotitori au zilele săptămânii: credințe din popor

Potrivit „crestinortodox.ro”, deși numărul zilelor dintr-o săptămână s-a stabilit din vremuri străvechi, credințele populare românești sunt cele care au conferit și ele semnificații zilelor săptămânii. Spre exemplu, fiecărei zile i-au fost asociați sfinți sau personaje mitologice, astfel:

• Luni- Prima zi din săptămână a fost asociată cu un bărbat despre care se credea că deținea cheile de la porțile Raiului. Luni avea rolul de a le arăta celor ce ajungeau acolo drumul pe care să meargă, fiind asociat cu începutul tuturor lucrurilor. În legătură cu asocierea dintre ziua de luni și porțile Raiului, nu trebuie să se omită nici următorul fapt: în tradițiile ortodoxe luni este considerată ziua Sfinților Îngeri. Importanța acestora derivă din credința potrivit căreia aceștia sunt mijlocitori între Dumnezeu și lumea oamenilor 
• Marți- Și această zi era asociată cu un bărbat, care avea însă influențe nefaste. În credințele vechi, se credea că marți nu era indicat să se plece la drum sau să se înceapă o nouă activitate
• Miercuri- Conform „dexonline.ro”, Sfânta Miercuri era „o divinitate folclorică, de obicei silvestră, cu înfățișare monahală sau de maică bătrână îmbrăcată în alb. Are puteri miraculoase: îngrijește și hrănește animale sălbatice, ajută călătorii sau pe cei rătăciți. Posedă o cutie minunată, din care scoate diverse obiecte magice, ce împlinesc dorințele eroilor”
• Joi- Semnificațiile acestei zile, în funcție de personajul mitologic asociat, sunt foarte diferite. De pildă, anumite credințe din popor susțineau că Joi era un bărbat norocos, ce proteja dragostea și căsătoria. Despre ziua de joi s-a susținut și că ar fi sub protecția Sfântului Nicolae și că ar fi favorabilă pentru toți cei care sunt îndrăgostiți și care vor să se căsătorească. Alte tradiții susțin însă că ziua de joi ținea de Sfânta Joi, o femeie ce apăra de ploile torențiale, de grindină, ocrotind inclusiv vitele și recoltele. Se spunea că ea era soră cu Miercurea, cu Vinerea și cu Duminica
• Vineri- Ziua de vineri are și ea semnificații speciale. Pe de o parte, Sfânta Vineri este unul dintre personajele mitologice din cultura populară de la noi, fiind de multe ori invocată în descântece (de exemplu, pentru căsătorie, pentru sănătate, pentru protecția recoltelor, a vitelor) și în rugăciuni. Ziua de vineri este considerată din cele mai vechi timpuri asociată cu postul, considerându-se că stă și sub semnul Crucii. Pe de altă parte, Sfânta Vineri a fost identificată, în popor, ca fiind Sfânta Cuvioasă Parascheva, cea „Făcătoare de Minuni”. De altfel, numele Parascheva derivă din grecescul „paraskeve” („vineri”; de fapt, cuvântul se traduce prin „pregătire”, vinerea fiind ziua ce preceda Sabatul și în care se făceau pregătirile dedicate acestuia)
• Sâmbătă- Sfânta Sâmbătă era văzută, în credința populară, ca o femeie nefericită, ce se preocupa cu rânduielile ce țineau de lumea de dincolo. De exemplu, era cea care veghea la deschiderea cerului pentru ca toți cei trecuți în neființă să poată privi spre pământ și să-și poată primi ofrandele. Această semnificație a zilei de sâmbătă a fost legată și de faptul că aceasta este utilizată pentru a se face pomeni
• Duminică- Semnificația numelui ultimei zile a săptămânii a fost legată, în credințele populare, de Sfânta Duminică. Ea era percepută ca „doamna mare”, cea care era stăpână peste celelalte zile și care veghea la ceea ce făceau acestea. Era imaginată ca fiind o femeie în vârstă, blândă, ce trăia retrasă și se ruga pentru binele oamenilor. În același timp, s-a spus despre ea că era îmbrăcată într-un veșmânt alb, strălucitor, stând într-un palat de aur, aflat dincolo de „Apa Sâmbetei” și că era verișoară cu Soarele

Ziua de duminică este văzută și în prezent ca ultima zi din săptămână, zi destinată odihnei. Noul Testament a promovat ideea potrivit căreia duminica era de fapt prima zi a săptămânii (ziua Învierii Mântuitorului). Totodată, duminica a fost socotită, în tradiția creștină, ca fiind cea de-a opta zi a unei săptămâni. Motivul care a stat la baza acestei opțiuni a fost următorul: pentru a se evidenția sacrificiul Mântuitorului, datorită căruia s-a relizat o „Creație nouă”.  

Ținând seama de aspectele prezentate anterior, se poate afirma că semnificația zilelor săptămânii trebuie căutată în istoria îndepărtată a omenirii. Atunci unele dintre cele mai avansate civilizații au ajuns la concluzia că sistemul de organizare a săptămânii pe șapte zile era binevenit pentru că așa își puteau exprima și mai mult venerația pentru cei mai vestiți zei. De asemenea, faptul că împărțirea săptămânii în șapte zile a fost preluată în tot mai multe zone s-a legat și de creșterea popularității astrologiei în Imperiul Roman. Ulterior, înflorirea creștinismului și puterea Bisericii au fost și ele responsabile de preluarea modelului săptămânii formate din șapte zile.  

Surse:

• almanac.com, antenasatelor.ro, books.google.ro, cersipamantromanesc.wordpress.com, clickpentrufemei.ro, crestinortodox.ro, credinta-catolica.ro, culturaneamt.ro, destepti.ro, dexonline.ro, historia.ro, livescience.com, mostenireculturala.com, newworldencyclopedia.org, norse-mythology.org, pantheon.org, stneotsmuseum.org.uk, thoughtco.com, theconversation.com, ziarulunirea.ro
• Zerubavel, Eviatar, „The seven day circle: the history and meaning of the week”, publicată original de „The Free Press”, 1985

Sursă poză principală: istockphoto.com